Partenera Borderline- “Lasa-ma, dar nu-mi da pace!”

 

Ea: “Mi-este teama sa iubesc din nou, mi-este teama ca voi suferi daca ma implic intr-o relatie. Am fost ranita, tradata. Prefer sa fim prieteni, este mai bine asa. Putem fi prieteni mai speciali, mai intimi…nu e nimic rau in asta…dar nu vreau mai mult.”

El:”Dar eu chiar te plac, eu nu te-as rani..mi-ar placea sa incercam totusi o relatie. Inteleg ca ai fost ranita, dar eu nu sunt asa.”

Ea:”De ce nu imi respecti limitele? Am zis ca nu vreau relatie. Daca nu poti accepta, mai bine nu ne mai vedem deloc.”

El:”A, nu, nu, e ok…accept” (pregatindu-se sa se culeaga frimiturile emotionale care ii vor fi oferite)

 

Si asa incepe o relatie cu o persoana cu un stil de atasament dezorganizat fie ea femeie sau barbat. In acest articol, ea va fi femeie, deoarece am scris acest articol in urma unui caz mediatizat de la noi.

Persoana cu un stil de atasament dezorganizat (numit si anxios-evitant),  nu a primit in copilarie o afectiune constanta, predictibila din partea parintelui. A fost ba iubita, ba neglijata, posibil abuzata emotional sau/si fizic. De aici a invatat si internalizat ideea ca lumea este un loc nesigur, in care poti fi abandonat sau ranit. Pe de alta parte, a ramas cu o foame emotionala foarte intensa. Incapabila sa isi linisteasca furtuna emotionala, va cauta la un partener satisfacerea dorintelor, insa fiind sigura ca va fi abandonata, imediat cum partenerul se apropie, il respinge , simtindu-se sufocata de atentia lui. Cand partenerul se retrage, o apuca disperarea si il vrea inapoi. Nu conteaza in acele momente ca partenerul nu este o papusa programabila, ci un om cu emotii si sentimente. El devine un instrument care o ajuta pe ea sa puna in act niste mecanisme infantile care faceau parte din “jocul” de-a afectiunea dintre ea si figura parentala.

 

Exista o tulburare de personalitate, numita Borderline, care are ca si stil caracteristic de atasament stilul dezorganizat. Care este diferenta intre o persoana fara o tulburare de personalitate, dar avand acest stil de atasament si una Borderline? Raspunsul sta in cat de departe poate sa mearga. O persoana fara Borderline va avea dificultati in relatii, dar va fi in general deschisa la ideea de ajutor si terapie. Daca se intampla sa intre intr-o relatie cu o persoana echilibrata emotional, care ii arata constanta si predictibilitate in sentimente, intensitatea stilului de atasament nesecurizant va scadea in timp. Persoana cu tulburare Borderline nu va raspunde insa la constanta si predictibilitate din partea partenerului. Va fi reticenta la a cauta ajutor, va cupla stilul haotic in relatii cu o stima de sine fluctuanta, cu manifestari dramatice, cu manipulare, minciuna, comportament vindicativ, instabilitate emotionala marcata, uneori tentative de automutilare sau de suicid.

 

Partenera de tip Borderline este o femeie pe care nu o uiti prea usor. Intensitatea trairilor ei, roller-coster-ul emotional in care te trage dupa ea iti creeaza spike-uri de adrenalina si in final cravings, la fel ca un drog. Dupa o cearta, nu stii daca te va mai cauta vreodata sau daca in momentul urmator o sa primesti un mesaj cu “Hai pe la mine” ca si cum nu s-a intamplat nimic.  Te aduce la extaz si te doboara cu mare usurinta. Vrei sa scapi, sa fugi, dar te mistuie un dor puternic si in acelasi timp, tot ce vrei e sa te sune din nou. Se numeste “trauma bonding”, adica un atasament puternic fata de o persoana care iti face rau. Faptul ca printre valurile de durere se strecoara aleator si semne de atentie si ”afectiune” din partea ei reprezinta baza formarii acestei legaturi de trauma. Deja cand simti ca nu e bine pentru tine sa fii in relatie, ca doare si totusi nu poti sa pleci, trebuie sa te gandesti la trauma bonding.

 

Dar sa incepem cu inceputul. Cand ai cunoscut-o, ti s-a parut speciala, deosebita. Felul in care vorbea, candoarea copilareasca cuplata cu focul din ochii ei, vulnerabilitatea pe care ti-o inspira, dar care venea la pachet cu accentele vulcanice, te-au intrigat si te-au captivat.

Acest stil impredictibil are un mare potential adictiv. La “pacanele” sau ruleta nu stii cand vei castiga…uneori joci ore intregi fara sa castigi nimic si apoi in 2 minute iti cad 3 speciale. Asta e farmecul si momeala unui joc de noroc. Asta creeaza dependenta. Cu ea e la fel. 2 zile nu te suna si apoi te invaluie in zambete, interes si afectiune. Se numeste “love showering”, “love bombing.

Te miri ca acum, ca totul s-a terminat, nu mai esti atras de nimeni altcineva. Parca toate sunt plictisitoare, banale. Tu cauti fara sa vrei scanteia de nebunie, care inseamna in acelasi timp, distrugerea ta. Gandeste-te la ea ca la  picatura de otrava. Te simti bine cand o gusti, insa iti dizolva curand toate organele.

 

Dup ce te-a “prins”, urmeaza honeymoon period. E gata mereu sa va intalniti, sa petreceti timp impreuna, sa va distrati si inca nu e momentul sa vorbiti despre lucruri mai serioase. Acum este perioada ei cea mai fermecatoare. Pentru ca pentru ea inseamna ca inca nu s-a pus problema vreunui angajament si se distreaza ca si cum ar fi ultima noapte de dragoste inainte de razboi. Nu sta sa se gandeasca nicio clipa la cum te impacteaza pe tine comportamentul ei, la ce nevoi ai tu, la limitele tale, la tine, de fapt. Ea vrea sa te cucereasca , sa te seduca, asa cum nu a reusit, simbolic , in copilarie cu parintele sau: nu a reusit sa ii castige afectiunea. Curand insa dupa luna de miere si prima apropiere intima, detecteaza la tine tentativele de apropiere, de clarificare a relatiei, de aderare la o traiectorie comuna. Asta o panicheaza. Ea stie, din copilarie, ca odata ce se apropie de cineva, acel cineva o va abandona. Intimitatea emotionala este cel mai mare bau bau al ei. Se delimiteaza imediat de orice urma de angajament, anuntandu –te ca veti ramane doar prieteni. Ea stie foarte bine ca nu e corect fata de tine. Ca tu vrei altceva. Dar s-a distrat asa de bine cu tine, i-ai hranit ego-ul dornic de validare atat de satisfacator, incat nu vrea sa iti mai dea drumul din gheare. De aceea mizeaza pe faptul ca acum o placi prea mult si ca vei ramane agatat de ea de buna-voie.

 

Daca nu ai avea si tu oaresice probleme emotionale, cam acesta ar fi punctul in care ai spune pass. In care ti-ai reitera intentiile si apoi ti-ai vedea de drumul tau. Insa probabil si tu ai anumite neimpliniri, o dinamica familiala disfunctionala in istoric, care ori te fac sa traiesti complexul salvatorului, ori te tin inlantuit de franturile de interes si afectiune pe care ti le mai arata.

 

Precizare: dinamica relatiilor romantice este foarte complexa. Este posibil ca o persoana cu un stil de atasament dezorganizat sa intre in relatie cu un narcisic, de exemplu (vezi articolul meu despre abuzatorul narcisic). Citind aceste randuri, ar putea sa creada ca ca poate ea sufera de Borderline si e pe post de abuzator in relatie cu Narcisicul. In acel caz , insa, narcisicul a facut tot posibilul sa o atraga in mreje si retragerea din partea ei sa fie jumatate dictata de stilul de atasament propriu si jumatate de reactia fireasca la tratamentul din partea narcisicului. Tocmai de aceea, pentru a descurca itele unei relatii, va recomand ori sa mergeti la un psiholog familiarizat cu relatiile romantice in cazul tulburarilor de personalitate ori sa cititi foarte mult, sa puneti intrebari si sa va ascultati ghidul interior care simte cand ceva nu este in regula intr-o relatie.

 

Revenind la povestea noastra, ce urmeaza?

 

Sunteti acum intr-o relatie de asa zisa prietenie, in care tu nu ai voie sa ii vorbesti de angajamente, si trebuie sa te porti casual, dar ea are voie, cand i se nazare, sa-ti dea mesaj sa vii pe la ea. Cand te duci pe la ea, vei avea parte de cel mai seductiv tratament; ea stiind ca nu are nicio obligatie fata de tine, se daruieste cu totul, ca si cum tocmai v-ati declarat iubirea vesnica, lasandu-te si mai confuz dupa. La finalul noptii, aproape ca ai inceput iar sa crezi ca vrea o relatie, altfel de ce ai fi avut parte de o asa “girlfriend experience” toata noaptea? Dar te trimite acasa si urmatorul mesaj vine peste 2 zile si e foarte rece. Iar daca cedezi si scrii tu primul, esti taxat imediat ca nu respecti regulile.

 

La un moment dat, observi ca ea mai iese si cu altii si iti spune ca e normal, ca sunteti doar prieteni. Satisfactia ei cand iese cu altii este ca prin asta ea isi demonstreaza ca ea e libera si neatasata si ca iubirea ta nu a reusit sa o acapareze. Pentru ea, iubirea altuia e un blestem. O resimte ca pe o “anihilare”, dizolvare a sinelui propriu.  In schimb, daca faci prostia sa iesi si  tu cu o fata, chiar si amica, se dezlantuie iadul. Ori iti face un scandal monstru, ori nu iti mai raspunde la telefon. Afli, de fapt, ca totul a fost un test, ca sa vada daca o vei trada si tu asa cum au facut-o si altii inaintea ta. Si, in acceptiunea ei, ai tradat-o. Daca o iubeai, nu ai fi luat in seama cand ti-a spus sa fiti doar prieteni, nu-I asa? Te-ai fi pastrat doar pentru ea, indiferent de ce ar fi facut ea. Acum insa, ai gresit si nu mai poti fi primit inapoi. Silent treatment. “Nu ma mai cauta, nu mai vreau sa aud de tine; ai avut o sansa si ti-ai spulberat-o”.

Si apoi nu mai vrea sa auda de tine. Poate fi definitiv sau poate sa se repete de cateva ori. Tu insa ai ajuns la disperare. Esti confuz, nervos, te simti vinovat, deprimat, disperat. Ajungi sa faci lucruri de care nu credeai ca esti capabil, cum ar fi sa o suni de 30 de ori in speranta ca va raspunde si te vei putea disculpa (pentru o vina ce nu iti apartine) sau sa o astepti langa bloc ca sa itI dea sansa sa te explici. Insa pentru ea, jocul s-a terminat. Si-a demonstrat ei insesi ca a triumfat inca o data asupra simbolului parintelui care nu i-a dat afectiune in copilarie. Nu te amagi. Nu te-a iubit. Aceasta persoana nu stie sa iubeasca. Este prizoniera intr-un stadiu infantil al dezvoltarii emotionale, desi nu intr-un sens clinic, ci psihodinamic. Poate fi foarte inteligenta si poate jongla cu usurinta cu concepte din psihologia sentimentelor si cu toate acestea sa fie incapabila sa integreze o relatie sanatoasa de iubire in psihicul ei.

 

Acest gen de relatie te lasa in franjuri, calcat ca de un buldozer emotional. Ai emotii contradictorii. Pe de o parte te simti furios, nedreptatit, epuizat, pe de alta parte inca esti disperat si ti-e dor de ea. Incerci sa procesezi tot ce s-a intamplat, insa nu ai avut pparte de closure si nu intelegi de ce s-a intamplat acest haos in viata ta. Unii merg la psihoterapeut, insa nu mereu gasesc un psiholog care sa fie familiarizat cu dinamica relationala a persoanelor cu tulburari de personalitate. Altii sublimeaza, cautand activitati care implica eliberari masive de adrenalina ca sa suplineasca spike-urile din relatie. Altii intra pe o panta depresiva si au flash-uri cu amintiri din relatie, vazand triggere la tot pasul.

Un motiv pentru care este atat de greu de lasat in urma o astfel de relatie este ca cei din jur nu inteleg ce s-a intamplat de fapt. Asa cum am scris si in Despartirea de un Borderline, cei din jur vad de multe ori o femeie (sau barbat) care se victimizeaza si un ex care nu stie sa se opreasca din a o cauta. Ei nu cunosc si nu inteleg dinamica acestei relatii, manipularea emotionala, chinul partenerului intrat in relatie cu ea si dorinta organica de a se explica , de a se justifica in fata ei.

Singura solutie, ca in toate relatiile abuzive este regula NO CONTACT. Este singurul lucru care functioneaza. In paralel, research intensiv despre relatiile toxice, despre cum trebuie sa ii tratam pe ceilalti in relatii, despre respectul datorat noua insine. Psihoterapie. Si hang in there! Nu e vina ta! Vei trece si peste asta!

 

 

 

 

 

Cum sa recunosti un iubit “toxic”si o relatie abuziva

Cand am intrat eu in prima mea relatie, nu stiam nimic despre iubire. Nimeni din jurul meu nu stia nimic, iar daca stia cineva, invataturile lor nu au ajuns niciodata la mine. Eram ca o barca cu panze iesita naiv la plimbare pe ocean, ca si cum ar fi fost un mic lac din imprejurimi, complet oarba si surda la posibilitatea furtunilor sau la pericolele ce pandeau din adancuri.

Nu pot sa uit cat m-am chinuit, pentru ca nu a trecut mult si am dat de prima mea “iubire adevarata”(ce gluma!) adica de primul meu abuzator narcisic. Dupa ce aproape m-a distrus timp de 3 ani, a urmat al doilea, mai rau decat primul, timp de 4 ani. Iar dupa el a urmat un Borderline, relatie care m-a torturat 7 ani si al carei chin s-a incheiat cand a venit pe lume copilul meu. Intre timp facusem o facultate de psihologie, incepusem sa inteleg ce este abuzul emotional si sa recunosc iubitii narcisici si borderline si cu aceste resurse si mai ales si mai important, cu puterea nemarginita pe care mi-a dat-o responsabilitatea noii vieti ce se afla in mainile mele, am gasit puterea sa pun capat pentru totdeauna ciclului de abuz. Daca insa pun cap la cap anii de abuz, rezulta ca imi petrecusem jumatate din viata de pana atunci intr-un climat de tortura psihica.

Nu vreau sa mai treaca nimeni prin ce am trecut eu si mi-as dori ca fetita mea si orice alta fetita (sau baiat) ajunsi la varsta adolescentei sau maturitatii sa nu mai cada prada vreunui abuzator. Asa s-a nascut acest blog si asa s-a nascut acest ghid.

 

Prima regula si cea mai importanta este ca Iubirea nu trebuie sa doara. Am scris un articol numai pe acest subiect si va invit sa il cititi. Nu trebuie sa pornim la drum cu o imagine gresita despre iubire. Cum ca ar trebui sa fie dureroasa, dramatica, extrema, ca sa fie autentica. Cand eram eu adolescenta, cam asta era norma. Se pare ca acum se raspandeste din ce in ce mai mult in cercurile de tineri idea ca iubirea trebuie sa fie calma, vindecatoare, serena, matura si sanatoasa si asta ma bucura enorm. Lumea invata sa recunoasca semnele unei relatii toxice si invata si regula “no contact”.  Pe “vremea mea”, lumea se ghida dupa versuri ca “Cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa ii dea pedeapsa”, chit ca asta insemna sa stai in relatie cu un nebun care te tortura in fiecare zi.

 

A doua regula este sa stii ca printre noi traiesc o multime de oameni cu probleme emotionale grave, care pot parea foarte normali sau si mai rau, din cauza problemelor, par interesanti, sclipitori, originali, deosebiti, speciali. La ei sa aveti foarte mare grija. Ce poate trece drept “quirkiness”, un “nu stiu ce” doar al lor care ii face asa “unici” sunt mari sanse sa fie doar reflexiile contorsionate ale unor grave tare emotionale, complexe de inferioritate si pattern-uri bolnave de gandire si simtire. Va mai amintiti povestea Craiesei zapezii a lui Andersen? Baiatului din poveste ii intrase un ciob de gheata in inima si asta il schimbase cu totul..il facuse de nerecunoscut, orb si surd la suferinta fetei care venise sa il caute. Cam asa sunt si abuzatorul narcisic si cel Borderline, incapabili sa inteleaga distrugerea emotionala pe care o cauzeaza victimelor. In poveste fata il vindeca cu lacrimile ei, care topesc ciobul de gheata, dar asta in realitate nu o sa se intample niciodata. Cel mai bun lucru pe care puteti sa il faceti este sa FUGITI cat mai departe de ei.

 

A treia lectie este sa invatati sa ii recunoasteti. Pentru asta am scris articolele: Abuzatorul narcisic si Nu te mai iubesc sau torturaBorderline, pe care va invit sa le parcurgeti.

Dar las si aici cateva indicii care va pot ajuta sa ii recunoasteti:

-de cand ii cunoasteti, se produce intre voi o legatura imediata, foarte intensa, ca si cum v-ati conectat instantaneu, ca si cum ei reprezinta tot ceea ce va doreati, ca si cum v-ati intalnit sufletul pereche

-incep sa se planga imediat de relatiile anterioare, de fostii parteneri, de mamele si tatii copiilor lor. Ei personal insa nu par a avea nicio vina in tot ceea ce s-a intamplat, ei sunt doar niste victime

-se descriu ca pe un fel de supereroi…au fost absolut deosebiti cand erau copii..ori geniali, ori extraordinar de neintelesi, de persecutati si totusi ei, chiar si asa, in pofida circumstantelor atat de vitrege, au fost “cei mai descurcareti, mai buni, mai drepti sau mai smecheri, mai speciali, dar vai, cat de nedreapta a fost viata cu ei, nelasandu-i sa ajunga la culmile pe care le merita”(sic)

-va privesc cu atata admiratie, cu atata caldura, mai ca va idolatrizeaza de la inceput…sunteti” tot ceea ce si-au dorit si sunt siguri ca voi nu ii veti" dezamagi asa cum au facut-o partenerii/partenerele dinainte”

 

Faptul ca le cadeti prada fara sa va ridicati niciun semn de intrebare arata ca din pacate si voi, ca si mine, ati crescut in familii disfunctionale, care v-au rapit posibilitatea de a va dezvolta normal resursele emotionale si stima de sine. Exemple de astfel de familii  am dat in articolele “Iubirea nu trebuie sa doara” si in Toxoplasma emotionala ceamai tacuta forma de abuz, dar pot fi milioane de situatii disfunctionale. Un om echilibrat emotional ar recunoaste intuitiv ca ceva nu este in regula cu aceste persoane si s-ar distanta de ele.

 

Dar, in cazul vostru, “dansul” continua:

 

-luna de miere a relatiei se incheie si urmeaza “izgonirea din Rai”: isi retrag brusc toata admiratia, toata bunavointa, va spun ca sunteti nedemni de ei si de afectiunea lor si o rup cu voi. Aceasta parte se simte ca o lovitura in moalele capului pentru ca efectiv nu pricepeti ce ati facut…totul a pornit de la un eveniment aparent minor, pe care ei il fac sa para un cataclism. Am dat exemple de astfel de evenimente in articolul ‘Abuzatorulnarcisic” si poate fi vorba de o simpla remarca a voastra sau de faptul ca ati schimbat doua vorbe cu un prieten de-al lor sau ca ati mentionat ceva ce ei v-au povestit altei persoane si asta pentru ei pare a fi insemnat tradarea totala.

 -incercati disperati sa le recastigati afectiunea de parca de asta ar depinde existent voastra si sunteti socati cat de mult v-a afectat aceasta despartire, parca nici nu va mai recunoasteti, parca sunteti sub efectul unei vraji

 -daca va impacati, nu dureaza mult si iar va dau papucii; iar daca terminati voi, dupa un timp vin sa va caute si sa va atraga iar in viespar, doar ca sa va poata expulza in scurt timp, obligandu-va la o tortura fara final

-veti fi de multe ori si inselati, nu mai zic de jigniti, veti primi silent treatment, veti fi ignorati, gaslighted adica facuti sa pareti nebuni, exagerati, insensibili si veti simti ca va pierdeti mintile

 Solutia  este sa fugiti! Puneti punct si fugiti. Si cititi foarte, foarte mult. Educati-va despre abuzul emotional, tulburarea narcisica de personalitate, tulburarea Borderline, relatiile toxice. Solutia este sa lucrati cu voi ca sa incepeti sa reparati toate ranile cauzate in familia disfunctionala , rani care au facut posibile aceste relatii de cosmar.

Este singura cale spre vindecare.

 Totusi, sper, ca fiind pusi in tema cu modus operandi al acestor abuzatori emotionali, veti reusi sa ii recunoasteti de la primele semne, sa va ridicati niste semne de intrebare si sa nu ajungeti sa intrati mai adanc in iadul emotional pe care ei il provoaca.

 

Abuzatorul narcisic

 A inceput mirific. Ai intalnit acest partener extraordinar. Nu credeai ca mai exista astfel de persoane pe lume. Ai simtit o conexiune aproape organica intre voi, ca si cum el era cineva dinauntrul tau, o veriga lipsa, avea iz de familie si caldura si intregire. Atat de atent la nevoile tale, atat de conectat la tine, parea ca te cunoaste cum nimeni altcineva nu ar fi reusit. Wow, parca ati fi impartasit aceleasi traume de-a lungul vietii. Si acum discutati despre ele si va plangeti de fostii si de durerile si singuratatile voastre. Parca el mai mult decat tine. Fosta era ori o" rea" si o "rece", care i-a dat papucii, ori o "imatura" si o "proasta" care nu il intelegea, cu toate eforturile facute de el in relatie. Cate complimente ti-a facut, cu cata admiratie se uita la tine, te simteai cea mai frumoasa si mai deosebita din lume!

Tocmai de asta, ceea ce a urmat a venit ca un adevarat soc. Ca si cum ti s-ar fi prabusit cerul in cap. Din senin, te-a jignit, te-a facut "proasta"..si "varza" si cel mai dureros, ti-a zis ca esti "ca restul".  Te-a umilit si jignit, iar acum nu mai raspunde nici la telefon. Te simti ultimul om, nu intelegi cu ce ai gresit. Cum ai reusit sa il dezamagesti? Iti vine sa te tarasti in genunchi, ca sa te ierte si sa fii din nou zeita lui, nu-i asa? 

Stop! In primul rand, ce traiesti acum, e un deja vu. Este ceva ce s-a intamplat de nenumarate ori in copilaria ta. Ori cu mama, ori cu tata. Acum te laudau si erai cel mai bun copil din lume si apoi bum..."esti o proasta, o incapabila,, m-ai dezamagit", "dupa cate am facut pentru tine", "dupa atatea sacrificii"..Pur si simplu retraiesti o trauma veche care ti-a modelat personalitatea si a facut ca stima ta de sine sa fie dependenta in totalitate de parerea altuia. Asta inseamna ca acel altul poate sa te striveasca din trei cuvinte. Opreste-te o clipa si gandeste-te: asa vrei sa iti traiesti viata?

Si acum explicatia:

Acest om sufera de o tulburare de personalitate. Se numeste tulburarea narcisica de personalitate. Ce face el cu tine se numeste ABUZ.

Narcisicul este un om cu o tulburare de personalitate, care poseda un ego cu 2 caracteristici principale:

1. grandomanie 

2. fragilitate extrema. 

Asta inseamna ca, desi are o parere extrem de buna despre el si se considera special, mai destept,mai dotat, cu gusturi speciale, nu ca toti "neavenitii" si "incultii" care ne inconjoara (asa suna discursul lui), in acelasi timp are un ego extrem de fragil si tocmai acesta este si secretul si paradoxul narcisicului. Este de ajuns sa faci o remarca aparent nevinovata pe care el sa o interpreteze ca un afront la adresa lui si se dezlantuie iadul pe pamant. Deci tu poti spune ceva de genul:"cum, nu stii filmul x? Dar cum e posibil ?Vai, sunt socata"..in gluma bineinteles , iar orice persoana "normala" ar raspunde ceva de genul:"guilty, m-ai prins".."sau "chiar nu stiu, m-ai facut curioasa" . Narcisicul insa se va prabusi in interior, luand remarca ta ca pe o jignire profunda, care ii aminteste de rani vechi din copilarie ("narcissitic wound"), cand era umilit de catre un parinte. Sau va interpreta gresit remarca ta, pentru ca pur si simplu nu este obosnuit si nu poate suporta niciun fel de critica, fiindca toata copilaria a fost menajat si ferit de orice remarca negativa la adresa lui. Si atunci va exploda. Nu pe loc...ci dupa putin timp, cand te vei astepta mai putin si cand te vei trezi cu o ploaie de invective, lasata cu ochii-n soare in mijlocul unei discutii sau data jos din masina, fara sa intelegi ce se intampla. Aceasta este razbunarea narcisicului, care iti va oferi ca explicatie faptul ca TU esti de vina, ca tu ai gresit , ca tu ai un defect, iar absurdul situatiei, lipsa unei logici aparente a acestei izbucniri din partea lui te va lasa complet socata si dezarmata in fata lui. Si cum tu nu l-ai fi ales daca nu ai fi avut si tu, la randul tau, propriile probleme emotionale, este clar ca pe tine te va afecta mai mult decat ar afecta o persoana care a trait intr-o familie echilibrata. O astfel de persoana echilibrata emotional , desi socata la inceput, ar reactiona asa cum este normal sa reactionezi la un astfel de comportament, se va distanta de narcisic si va vedea izbucnirea lui ca pe un red flag, Poate nu la prima izbucnire, dar sigur la a doua. Insa tu, care ai nesigurantele tale, stima de sine scazuta, vei lua vina asupra ta si vei considera ca tu ai facut ceva gresit, ii vei cauta iertarea si vei intra intr-un nou ciclu de durere, iar cu fiecare impacare cu el, te vei afunda din ce in ce mai mult in mocirla ABUZULUI.

Cheia care te-ar ajuta sa nu ramai in ABUZ ar fi ca tu sa intelegi ca adevarata cauza a iesirilor lui impotriva ta este faptul ca el, suferind de o tulburare de personalitate, interpreteaza total deplasat o remarca nevinovata de a ta. Cauza nu este ceva ce tu ai facut, cauza tine de el, nu de tine. Uneori ti-este absolut imposibil sa realizezi ce a declansat criza, pentru ca acest om are tot felul de triggere (elemente declansatoare) care pentru un om "normal" nu inseamna nimic. De exemplu, un trigger poate fi faptul ca tu ai luat un premiu, iar el se simte brusc ma prejos decat tine. Sau ca cineva te-a laudat pentru ceva si nu l-a laudat si pe el. Pentru tine nu are nicio logica si nu ai de unde sa stii care au fost triggerele, de asta incepi sa te gandesti ca ceva este in neregula cu tine, asa cum spune el. Devii o victima, manipulata de el si de perceptia lui distorsionata despre realitate.

Cum te va ABUZa in continuare:

1. Te va umili, te va jigni, te va face sa te simti ultimul om, pentru ca in perceptia lui, el se razbuna de fapt pe parintele narcisic care l-a umilit cand el era copil ("narcissistic wound")sau pentru ca nu e echipat sa faca fata niciunei critici, fiind adulat de catre un parinte narcisic.

2. Te va invidia pentru succesele tale

3. Te va manipula sa crezi ca iesirile lui nu sunt de fapt asa de rele in realitate, ci ca tu esti exagerata si le percepi mult mai rele decat sunt. Se numeste "ghaslighting" si cu tehnica asta, abuzatorul te face sa te indoiesti de propria sanatate mintala si te destabilizeaza.

4. Te va insela , pentru ca nu suporta ca tu sa ai niciun fel de ascendent asupra lui. Are o nevoie morbida sa te domine si sa te controleze, pentru ca doar asa se simte in siguranta. Inselandu-te, el este in control ,el te domina si el este cel care controleaza sentimentele din relatie. Pentru el iubirea este o amenintare, este un element de control si dominatie. Nu este capabil sa intelega si sa accepte iubirea sanatoasa dintre doi oameni.

5. Se va desparti de tine intr-un mod crud si absurd, lipsit de sens si iti va ignora incercarile de a intelege ce anume s-a intamplat.

6. Te va ignora total

7. Te va cauta si te va convinge sa o luati de la capat, pentru ca esti ca o sursa de hrana pentru el. Se hraneste cu adulatia ta, cu dorinta ta de a-l multumi ("narcisisstic supply"), iar in caz ca te indoiesti de el, simte nevoia sa te controleze din nou

Tehnicile lui de ABUZ vor avea efect la tine pentru ca si tu ai problemel tale emotionale nerezolvate, cauzate de parinti care nu te-au valorizat, nu ti-au respectat granitele emotionale si te-au abuzat emotional la randul lor. Daca nu le-ai avea, la prima criza a narcisicului, i-ai da direct papucii si povestea s-ar termina aici.

Cum a ajuns asa?

Aceasta persoana s-a nascut intr-o familie in care unul din parinti era la randul lui narcisic. Acest parinte ori l-a abuzat emotional pe copil, distrugandu-i stima de sine, ori l-a adulat, privindu-l ce pe "golden child" si ferindu-l de orice critica. Dac aparea vreo critica, intervenea imediat si se ocupa de problema in locul copilului, nepermitandu-i sa gestioneze niciun fel de emotioe negativa. A rezultat, in ambele cazuri, un copil cu un eu fragil, imatur, ccu un ego "gonflat", asemenea unui balon, care se poate sparge in orice moment si cand o face , o face cu o mica explozie: tantrumul narcisicului.

Ce este de facut?

Fugi. Probabil va fi foarte greu sa faci asta, avand in vedere ca propriile dezechilibre emotionale te-au adus in relatie. Citeste, informeaza-te, cauta ajutor, mergi la terapie (din pacate in Romania putini terapeuti sunt familiarizati cu notiunea de abuz emotional). Nu poti vindeca narcisicul. Tu trebuie sa te vindeci pe tine. Nu te lasa atras/a inapoi in relatie cu el, vei fi iar umilita si aruncata la gunoi, iar el va cauta imediat alte victime, ca sa se simta iar adulat si "in control:. Fugi. Ignora-l total si vindeca-te pe tine. Adictia de un narcisic este reala. Simti nevoia sa incerci din nou si din nou sa il faci mandru de tine. Dar secretul e ca nu pe el de fapt incerci sa il faci mandru de tine, ci pe parintele care te-a abuzat emotional. Insa te invarti pe loc, intr-o durere fara rezolutie. Nu prin Narcisic iti vei rezolva nevoia interioara. In niciun caz prin narcisic. El doar iti va intretine tortura. Doar prin munca cu tine insuti poti reusi sa rezolvi conflictul interior, nevoia neimplinita din copilarie si sa incepi sa ai relatii sanatoase. De narcisic tot ce poti face e sa fugi.

Iubirea nu trebuie sa doara

Acest text este pentru toti care se chinuie in acest moment in relatii dureroase si care nu inteleg de ce "trebuie" sa treaca prin aceasta durere fara rezolutie. 

 Inca de pe la 9 ani am inceput sa cred ca iubirea inseamna durere. Eram la o actiune tipic comunista, cu mama mea care era profesoara la un liceu. Tot liceul se strangea in piata Obor, iar elevii trebuiau sa sorteze cartofi. Imi amintesc ca intre elevi, era un baiat "problema". Nu prea dadea pe la scoala, era certat cu legea si se spunea despre el ca are si niste tulburari psihice. De cand l-am vazut, am simtit un fel de conexiune dureroasa cu el. Mi se parea deosebit si simteam o simpatie fata de el care ma durea fizic. Habar nu aveam ce se intampla si stiu ca m-am speriat foarte rau atunci. De ce as fi avut asa emotii puternice privind un adolescent necunoscut si cu evidente probleme de comportament? Abia mai tarziu am aflat ca erau primele manifestari ale faptului ca crescusem intr-un climat emotional profund disfunctional, care avea sa ma afecteze cateva decenii sau chiar jumatate din viata. Invatasem in familia mea ca iubirea e forta implacabila, absurda, misterioasa, careia trebuie sa i te supui neconditionat si sa ii aduci jertfa tot ce ai. Si mai presus de orice, invatasem ca iubirea e ciudata, nebuna, niciodata calma si normala. Si atunci, de ce mi-ar fi placut de un baiat linistit si obisnuit? Acest lucru era de neconceput in mintea mea. 

Vreau sa incep prin a spune ca oamenii pentru care iubirea inseamna durere si suferinta, asa cum a insemnat si pentru mine atatia ani, sunt oameni care in copilarie au fost in termeni nestiintifici, dar sugestivi- "spalati pe creier". Eu am fost "spalata pe creier", exact ca intr-o secta despre care citim intr-un articol de pe wikipedia. Oamenii sunt fiinnte sociale si depind de ce ii invata parintii lor, de cand se nasc si pana tarziu in adolescenta. Exista o etapa critica in copilarie in care absorbim tot ceea ce primim din exterior si acele prime interactiuni cu cei care ne poarta de grija isi vor pune amprenta asupra intregii vieti. Ce ne fac parintii in primi ani de viata, se chinuie apoi terapeutii ani grei sa "desfaca". Haideti sa luam un exeplu concret. Un copil se naste intr-o familie. Mama are tulburare narcisica de personalitate. Pentru ea, copilul venit reprezinta confirmarea valorii ei ca om, femeie, membra a societatii, nu reprezinta in primul rand o fiinta umana care are un scop in sine. Copilul este pentru ea materialul perfect pe care il poate plamadi pentru a-si crea un suspus care sa o divinizeze. Se simte un zeu care isi plamadeste propriul ei credincios. Va dati seama cat de atotputernica se simte? Cat de adictiv este sentimentul? Acel copil creste stiind ca mama lui este e o divinitate. Ea este singura care ii poate anula frustrarile cu o vorba. Doar ea ii poate raspunde la intrebari, doar ea poate lua decizia corecta. Doar ea cunoaste adevarul. Doar ea trebuie iubita. Copilul devine adolescent si adolescentul crede aceleasi lucruri. Cand vine timpul primei indecizii, adolescentul nu stie sa ia o hotarare, pentru ca mama nu l-a invatat sa analizeze datele si sa aiba incredere in intuitia lui. Mama l-a invatat sa vina la ea si ea va lua decizia. Cand vine timpul primei frustrari, adolescentul e daramat fara prezenta mamei, pentru ca mama nu l-a invatat ca resursele de a depasi frustrarea sunt inauntrul sau, nu in exterior. Mama l-a invatat ca doar cu ajutorul ei, din exterior, poate depasi frustrarea. In continuare ma voi referi la adolescent la genul feminin, desi acesti copii sunt de ambele genuri. Si astfel adolescenta creste si cand va avea primul iubit, se va raporta la el exact la fel cum a fost invatata. Il va privi ca pe un supraom, ca pe un zeu, care este stapanul emotiilor ei, responsabil pentru sentimentele ei, este cel care cu un gest sau o vorba ii poate alina durerea, ii poate spulbera neincrederea sau dimpotriva, o poate darama sau o poate pedepsi dupa bunul plac.

Si astfel, adolescenta/tanara incepe sa descopere ca iubirea romantica doare. Ca e absurda, adictiva, ciudata si atotputernica. Ca se indragosteste de niste "nebuni", de niste ciudati, de niste toxici care o chinuie , o umilesc si isi bat joc de ea, dar de care nu se poate desprinde. Parca ar fi vrajita, in secolul XXI. Pleaca si apoi tot la ei revine, parca de ei ar depinde stima ei de sine, bunastarea ei, fericirea ei. De ce ? Pentru ca asa au fost aceste fete conditionate sa creada de catremamele lor, de parintii lor inca de cand erau in scutece. Aceasta conditionare este foarte puternica, nu trebuie tratata cu superficialitate. Omul, ca fiinta sociala, este preconditionat genetic sa depinda de parinti, deci daca ei l-au crescut intr-o maniera "defecta", nu de mirare ca ii va fi foarte greu (dar nu imposibil) sa se repare mai tarziu.

De ce sunt, insa, acesti iubiti toxici? Ce ii face toxici? De ce umbla ei , liberi, pe strada (joke) si de ce gasesc victime cu atata usurinta? Si ei la randul lor sunt copii crescuti de parinti "defecti". Crescuti intr-un climat de neincredere, de neglijenta, de raceala, de abuz. Unii cred ca nu sunt demni de iubire si isi chinuie viitori parteneri cerandu-le sa le demonstreze ceva ce oricum nu vor crede niciodata: ca sunt iubiti. Pedepsindu-i mereu pentru o vina ce nu le apartine partenerilor, ci ii apartine parintelui care nu i-a iubit. Alti astfel de iubiti toxici isi ademenesc partenerele cu o imagine ideala, ireala, cu un comportament aparent impecabil, grijuliu, curtenitor, iubitor, ca apoi sa le respinga fara niciun motiv sau pentru motive puerile, numai ca sa le vada suferind. De ce? Pentru ca asa isi demonstreaza lor insisi ca sunt valorosi, ca sunt doriti, ca sunt importanti. Asa au invatat sa faca din familie sau cu asta i-au lasat familiile lor disfunctionale: cu o neincredere bolnava, cu un gol ce nu poate fi umplut. Putem noi, cei chinuiti, sa ii reparam pe acesti oameni? Putem sa le umplem noi golurile? Nu. Cititi inca o data: NU. O sa ne pierdem vietile si o sa ne distrugem incercand. Nu este vina noastra, nu este responsabilitatea noastra. Responsabilitatea noastra este sa ne vindecam pe noi,. Pentru ca nu am fi fost niciodata atrasi de acesti oameni "toxici" daca nici noi, la randul nostru nu am fi fost "damaged". Fiecare am fost afectati de interactiunea cu familiile noastre in moduri diferite. Unii devenim pradatori, altii victime. Pradatorii cu greu constientizeaza ca au o problema, cel mai adesea niciodata. Victimele realizeaza ca sunt prinse in relatii toxice, dar nu au puterea sa se desprinda. Daca va dati seama ca sunteti intr-unul din scenariile astea si cel mai probabil va veti da seama din ipostaza de victima, cautati ajutor. Desprindeti-va din relatia toxica, pentru ca nu il veti putea schimba voi pe abuzator. 

Cum ar trebui sa fie iubirea, atunci? S-ar putea sa va plictiseasca cum ar trebui sa fie. Pentru ca iubirea sanatoasa nu doare. Nu te face sa plangi in hohote, crezand ca s-a sfarsit lumea. Nu te face sa tremuri de dorinta sau de nervi. Nu te face sa cersesti atentie si alinare. Dar ce face? Te face sa zambesti. Te face sa dormi bine noaptea, pentru ca te simti in siguranta. Te face sa faci planuri de viitor. Te face sa te cuibaresti comod in locasul ei caldut, nu sa iti explodeze inima in zeci de cioburi. Cam asa e iubirea sanatoasa.

M-am trezit pe la 20 de ani ca scriam eseuri despre iubirea pura. Asa ii ziceam eu. Chinuita fiind de iubiri toxice, incercam, cu disperare, sa gasesc o scapare. Si mintea mea gasise rezolvarea, dar doar pe hartie. Rezolvarea era un fel de iubire pura, care nu doare, nu e geloasa, nu sufera, nu pretinde. Eu de gasit, gasisem ceva, dar de implementat emotional mi-era imposibil. Trebuia sa trec prin multe relatii toxice si multa durere si suferinta ca sa sa vina si momentul de declic care sa ma salveze. "Trebuia"...nu, nu trebuia, as fi putut primi ajutor, numai ca pe mine nu m-a ajutat nimeni. Oamenii nu stiu multe despre relatiile toxice si cu atat mai putin despre cauzele lor. Imi amintesc ca am intrebat-o pe mama de ce ma chinuie asa iubitul. Si mi-a zis: "face fite in amor". Nu m-a ajutat cu nimic raspunsul. Apoi am intrebat-o pe mama iubitului (cea mai mare greseala). Nu va sfatuiesc sa cautati niciodata ajutior la mamele iubitilor toxici. Pai ele sunt cel mai adesea parte din problema, daca nu chiar cauza problemei. Nu o sa va raspunda niciodata ca copilul lor are probleme grave si ca ar trebui sa scapati cat mai repede din relatie. Dimpotriva, o sa va zica ca e vina voastra ca nu ii cunoasteti asa bine cum ii cunosc dansele, ca atunci ati fi invatat sa taceti mai mult si sa ii lasati in pace sa le treaca toanele (crizele). Mama iubitului de atunci mi-a zis exact asta. Ca asa e el, ca trebuie inteles, ca ea il intelege mai bine, ca trebuie sa tac si sa rabd, sa fiu mai calma , mai intelegatoare...Si mi-a prelungit durerea si suferinta cu inca vreo 5 ani pana cand m-am trezit si am lasat-o pe ea sa fie calma cu fiul ei nervos, amandoi fiind orbi si muti la problemele lor si la problemele pe care le cauzeaza celorlalti.

Am scris acest text pentru fetele (si baietii) care sunt in relatii toxice. Pentru ca nu va ajuta nimeni. Oamenii nu inteleg ce e cu relatiile astea toxice, desi in ultima vreme s-au mai scris carti si articole online despre partenerii toxici. Dar la nivel de intelegere populara, inca suntem in urma. Inca mai vin unii, care nu stu despre ce este vorba si spun "dar hai sa ii intelegem si pe ei (abuzatorii), sunt si ei oameni cu probleme, stresati, tu esti mai inteleapta, asculta-l, iarta-l, lasa-l de la tine". Numai scriind asta, imi creste tensiunea cu cateva unitati. Lasati-i pe acesti sfatuitori zen sa preia ei cazul abuzatorilor si sa ii ingrijeasca ei, pentru ca le este foarte usor, se pare, sa cheltuiasca vieti pe care nu le au, adica pe ale voastre ca sa repare ceea ce nu poate fi reparat decat de cel mult un terapeut. Si voi salvati-va, cititi mult despre abuz emotional si relatii toxice, lucrati cu voi ca sa nu mai cautati fiorii astia durerosi si incertitudinea in relatii si sa invatam toti sa apreciem calmul si serenitatea unei iubiri sanatoase.

In atentia mamelor de adulti cu tulburari de personalitate: nu gresiti din nou, incercand sa reparati trecutul!

Acest articol se adreseaza mamelor de adulti cu tulburari de personalitate precum Borderline sau tulburare narcisica. Este foarte posibil ca nici sa nu stiti ca fiul sau fiica voastra sufera de aceste tulburari. Dar cu siguranta stiti ca ceva este in neregula cu el/ea. Voi folosi mai departe genul masculin cand ma voi referi la copilul vostru adult, dar poate fi, in egala masura vorba de fiul sau de fiica voastra. Asa cum veti citi in cuprinsul articolului, intentia mea nu este sa va acuz. Ati avut propriile dificultati, propria istorie trista din copilarie sau pur simplu nu ati constientizat consecintele unor actiuni de acum mult timp. Nu ne putem intoarce in timp. Dar putem descifra trecutul si sa folosim ce am invatat ca sa schimbam ceva acum. Intentia si rugamintea mea este sa constientizati impactul pe care actiunile voastre il pot avea in prezent.

Stiti ca ceva este in neregula cu fiul vostru, chiar daca nu a primit unul din diagnosticele de mai sus. Stiti ca nu a avut parte de cea mai fericita copilarie si stiti, desi nu vreti mereu sa va ganditi la asta, ca e si din vina voastra. Si mai stiti ca de-a lungul vietii sale de adult, a avut mereu anumite probleme, poate cu legea, poate la serviciu (adica la toate serviciile pe care le-a avut vreodata), poate, de fapt sigur, in toate relatiile romantice pe care le-a dezvoltat. Stiu ca e mai comod si va face sa va simtiti mai in siguranta sa va spuneti aceeasi poveste: “copilul meu e normal, dar a avut ghinion...in ziua de azi, angajatorii sunt rai, colegii sunt egoisti, femeile sunt interesate, legile sunt nedrepte”. Dar, in adancul sufletului, stiti ca de fapt, ceva in personalitatea fiului vostru, nu se incheaga intr-un mod armonios. E mai impulsiv, mai vulcanic, mai necumpatat, pare a nu intelege exact cum functioneaza lumea, pare a nu se adapta normal la viata de zi cu zi si la complexitatea de provocari pe care viata le pune tuturor. Ceva pare in neregula cu el. Nu se poate sa se certe chiar cu toti angajatorii, nu-i asa? Nu se poate ca la orice serviciu avut, cineva sa aiba ceva cu el. E greu de crezut ca are atatea amenzi doar asa, dintr-o neintelegere. Nu se poate ca toate partenerele romantice sa fie asa rau intentionate incat sa piarda 5,6,7,8 ani din viata lor cu fiul vostru numai ca sa il chinuiasca.

Dar sa incepem cu inceputul. Totul porneste din copilarie. Oricat am vrea sa credem ca aceasta perioada din viata copiilor nostri nu e asa importanta si adultul poate depasi cu vointa si ambitie, neajunsurile copilariei, din pacate, nu e asa. Copilaria este cruciala pentru adultul de maine. Daca copilul este neglijat, respins, ignorat, nu neaparat abuzat(desi atunci cu atat mai mult), ci doar neglijat, neascultat, nevalidat, acest copil va ajunge un adult cu tare emotionale, cu probleme relationale, un adult care sufera si care produce enorm de multa suferinta unor persoane din viata lor.  Aceste persoane sunt partenerii lor romantici, care, efectiv, vor plati pentru greselile cu voie si fara voie ale parintilor acestor adulti probematici. Cu alte cuvinte, daca voi, mamelor, din naivitate ,nestiinta sau avand propria voastra poveste trista din copilarie, ati gresit in cresterea lor, cei care vor plati pretul vor fi viitorii parteneri romantici ai fiilor vostri, pe care fiii vostri o sa proiecteze toate neimplinirile pe care le-au simtit ei in copilaria lor. Iubitele si sotiile lor vor fi cele care vor incasa toate frustrarile si neimplinirile fiilor vostri. Daca s-au simtit neglijati sau neascultati in copilarie, pe ele isi vor varsa acum amarul, fara ca partenerele sa faca efectiv ceva care sa justifice reactiile lor disproportionate.

Vreau sa subliniez faptul ca nu va acuz. Multe mame nu fac decat sa incerce sa se descurce in situatii dificile de viata cu resursele limitate pe care le au si purtand ca o povara propria lor poveste trista din copilarie. Unele mame nu pot pur si simplu mai mult. Altele sunt la randul lor purtatoare de tulburari de personalitate. Altele se gasesc in relatii cu abuzatori, care le abuzeaza si pe ele si pe copii si care cred ca tacand si facandu-se ca nu vad ce le fac sotii, lor si copiilor, or sa se puna la adapost si pe ele si pe copii. Ce greseala! In astfel de situatii cel mai bine pentru copil este ca mamele sa se desprinda imediat de relatia abuziva si sa isi scoata copilul din situatia de abuz, altfel modelul disfunctional din familie se va transmite mai departe ca un virus, infectand noi si noi generatii de copii.

Cert este ca ceva ati gresit in ceea ce ii priveste pe copiii vostri, repet, nu neaparat din vina voastra. Dar este momentul sa recunoasteti fata de voi insiva ca da, ati gresit. Poate ca nu ati petrecut suficient de mult timp cu ei, poate ca i-ati neglijat la varste critice cum ar fi perioada dintre 6 luni si 2 ani, cand se pun bazele atasamentului viitorului adult, poate ca le permiteati partenerilor vostri sa ii umileasca si sa ii insulte cand erau la varsta cand se formeaza stima de sine, poate ati vrut sa ii transformati in tot ce nu ati fost voi, fara sa le respectati individualitatea, poate nu i-ati ascultat, nu i-ati validat, nu i-ati incurajat, poate i-ati respins, poate i-ati manipulat sau v-ati jucat cu mintile lor. Ceva ati gresit.

Iar acum, ca sunt adulti si ca va loviti constant de probleme in ceea ce ii priveste, ca ii vedeti nefericiti in relatii si in viata profesionala, acum gresiti din nou. Cum? Hiperprotejandu-i. Trecandu-le cu vederea erorile flagrante. Consolandu-i si dandu-le dreptate cand este evident ca nu au. Cu alte cuvinte, voi incercati acum sa reparati ce ati gresit cand ei erau mici, facand tot ce nu ati facut atunci, insa exact acum este cel mai prost moment sa faceti asta. Acum, ca au crescut cu aceste persobnalitati disfunctionale, acum nu este momentul sa ii cocolositi, sa fiti indulgente, dimpotriva. Este momentul sa fiti un stalp al realitatii pentu ei. Puteti si trebuie sa fiti empatice cu suferinta lor, dar stabiliti limite sanatoase! Ajutati-I sa vada cum si de ce gresesc. Ajutati-I sa invete sa respecte limitele altora. Prezentati-le un punct de vedere real, matur, ponderat.

Stiu ca e usor sa cadeti in greseala de a le suporta orice. Am cazut si eu in aceasta greseala de atatea ori cand am fost in relatie cu oameni cu Borderline sau tulburare narcisica. Cand el venea sa imi spuna cum le-a gresit unul si altul si cum e de vina societatea pentru esecurile lui, ma trezeam inganandu-I aprobator si plangandu-ma odata cu el de rautatea lumii din jur, doar pentru ca voiam liniste si aprobare din partea lui. Voiam sa il aprob ca sa fiu aprobata. Voiam sa ma considere aliata lui. Sa ma aprecieze, sa nu ma desconsidere. Aveam propriile mele probleme si eram codependenta, un termen greu de inteles de publicul larg, dar care inseamna exact asta: sa fi dependent de aprobarea unei personalitati dificile, pe care o sustii cand e evident ca greseste si careia, fara sa realizezi, ii intretii viciile si problemele, ba chiar bunastarea ta ajunge sa depinda de statutul asta al tau  de salvator si tutore al lui.

Unele mame se mint ca daca incearca sa fie mai critice cu fiii lor, acestia vor cadea mai rau in diverse vicii si comportamente autodistructive. Altora le e teama ca fiii lor le vor indeparta din vietile lor si nu ar suporta asta. Dar nu se gandesc cat de mult rau le fac de fapt, aprobandu-le si inlesnindu-le pana la urma comportamentul disfunctional. Le rapesc practice sansa la vindecare, sansa la fericire, la o viata normala. Si nu se gandesc chiar nicio clipa la victimele colaterale: la partenerele fiilor lor si la copiii lor, nepotii lor. Sotiile si prietenele fiilor lor sunt considerate, in momentul in care se produce rupturi sau si inainte daca exista situatii conflictuale, drept malitioase, razbunatoare, rau-voitoare. Pentru ca asta le spun fiii si mamele considera ca trebuie sa fie de partea lor orbeste, pentru toate motivele expuse mai sus. Mamele simt nevoia sa fie pentru fiii lor tot ce nu au putut fi cand ei erau copii. Problema este ca  fiii lor nu mai sunt copii! Nu mai sunt niste copii neajutorati si inocenti. Sunt adulti in toata firea, care devasteaza suflete si vieti. Acum este momentul, mamelor, sa vedeti lucrurile asa cum sunt si sa ii ajutati cu adevarat: mentineti-va o privire obiectiva asupra situatiei, fiti alaturi de ei dar cu un sfat critic daca e nevoie, impulsionati-i sa mearga la terapie. Ajutati-i sa isi normalizeze vietile, fiindca incurajandu-le invaliditatea (tulburarea de personalitate) ii condamnati la suferinta eterna, oricat de apocaliptic suna. Si inca un sfat: fiti empatice cu partenerele lor. Ele sunt de cele mai multe ori victime ale abuzului emotional, carora le-a fost teribil de greu sa se elibereze din temnita abuzului, care cel mai probabil s-au izolat de reteaua de suport, prieteni, rude si care chiar au nevoie cu disperare sa fie crezute si intelese. Iar in final, dar poate cel mai important, nu uitati de nepoti. Nu inchideti ochii cand ii vedeti expusi la aceleasi stari conflictuale si la acelasi mod disfunctional de a trai viata. Pentru ca ei vor duce povestea mai departe.

Precizare: Acest articol se adreseaza mamelor, deoarece ele au tendinta de a cadea in codependenta (acceptarea si incurajarea chiar fara intentie a unui comportament disfunctional al fiului/fiicei) cand copiii lor adulti sufera de tulburari de personalitate. Insa, in ceea ce priveste greselile comise de parinti in copilarie, acestea pot apartine in aceeasi masura si TATILOR, cu consecinte profund negative.

Objectificarea fetitelor prin imbracaminte

Ajung intr-un parc pentru copii. Peste tot, parinti cu bebelusi si copii foarte mici, care abia invata sa mearga. Baieteii sunt imbracati practic: body sau tricouas si pantalonasi scurti tip bermude, care se termina la nivelul genunchiului, protejandu-i cand merg de-a busilea. Cand ma uit la fetite, raman perplexa. Sunt imbracate in rochite elaborate, cu volane, dantela, ciucuri, ba unele au si margele la gat. Le incurca la catarat, nu le protejeaza genunchii si nu au nicio utilitate. Si  atunci, "de ce!?" , ma intreb . Scop practic: zero. Scop estetic? La varsta lor: inexistent. Privirea mi se ridica spre mame si tati. Acolo e raspunsul. Hainele fetitelor le servesc LOR, nu copiilor lor.
Si asa ajungem la STATUT si la nevoia de acceptare sociala. Multi oameni isi incarca copiii, prin proiectie, cu frustrarile si nevoile lor neimplinite, cu esecurile proprii. Femei care nu se simt suficient de "femei" isi impopotoneaza fetitele cu imbracaminte indicatoare de gen, potrivite unei femei. Ele traiesc prin fetita lor, care devine un obiect cu scop de defulare a frustrarilor mamei. In timp ce scriu, privirea imi aluneca catre un leagan din fata mea. O fetita blonda de maxim doi ani e data in legan de o sora mai mare. Fetita are o rochita minuscula. Chiloteii prea largi ii atarna sub rochita si ea se chinuie sa si-i aseze cu manutele. Ma revolta si ma uit in dreapta: o bunica pazeste o fetita pana int-un an care merge de-a busilea pe jos. Are rochita si isi taraste genunchii pe asfalt. Uneori se odihneste in fundic, direct pe pampers. Bunica o imbraca probabil asa, pentru ca "asa se imbraca fetitele ". Nevoile copilului palesc in fata nevoii de a "fi in randul lumii". Aceste bunici sunt cele care te cearta la coada la supermarket ca ti-ai imbracat fetita in bleu si ele au crezut ca e baietel. Faptul ca parintii traiesc in dictatura culorilor devine evident  in raionul cu confectii pentru bebelusi, unde afli ca exista doua sectiuni separate, pentru bebelusi fetite si pentru bebelusi baieti si ca trebuie sa sa  imbraci fetita in roz si baietelul in albastru. Ma linistesc putin cand observ o fetita in pantaloni scurti bleu si tricou. In urechi are insa cercelusi, i-au fost gaurite cu un ac la o varsta la care nu poate decide daca vrea sau nu aceasta modificare corporala.
Mai tarziu, lucrurile se vor complica si mai mult. Fetitelor si baieteilor li se vor aloca roluri traditionale, vor primi jucarii diferite si va incepe bombardarea cu judecati de gen.
Dar revenind la aceasta varsta aparent inocenta si la imbracamintea fetitelor, le voi reaminti parintilor  ca fetitele atat de mici nu apreciaza rochitele, volanele si zorzoanele si nu au nevoie de ele. Parinti de fetite, care le imbracati in rochite, va rog, purtati-va frustrarile, purtati-va nevoile si mai ales, purtati-va rochitele.

Despartirea de un Borderline

Toti ne-am mai despartit de cateva ori in viata, dar niciodata nu a trebuit sa trecem prin asa ceva. De unde atata chin in despartirea asta? De unde sentimentul asta de vina sufocanta, ca si cum am fi ucis pe cineva, cand de fapt noi doar am incercat sa ne punem la adapost de chinul si teroarea induse de partener? De unde rusinea asta coplesitoare, de parca am fi ultima taratoare de pe fata pamantului si am vrea sa ne ascundem intr-o vagauna sub pamant? De unde atata durere si confuzie?
Acestea sunt intrebarile, pe care, confuzi si epuizati, ni le punem in urma ACELEI despartiri. Mai mult, facem greseala sa credem ca dat fiind intensitatea acestor emotii si efectul lor devastator, probabil ca inseamna ca il iubim foarte mult pe partener, ca a fost alesul/aleasa si ca viata fara el/ea(voi folosi alternativ pronumele, pentru ca Borderline afecteaza ambele sexe) va fi iadul pe pamant. Poate ar trebui sa il sunam? Si sa incepem din nou cosmarul?!?

Realitatea insa e departe de aceste asumptii ale noastre. Emotiile pe care le simtim nu sunt noi, sunt chiar foarte vechi si le cunoastem din copilarie. Le-am mai simtit, in relatie cu primele figuri semnificative din viata noastra, artizanii modului nostru de a simti iubirea din prezent, parintii. Ce au atat de special partenerii din prezent este pur si simplu faptul ca modul lor disfunctional de a relationa , capatat tot in urma unui stil parental defect, activeaza, ca un intrerupator, exact acele emotii vechi ale noastre. In felul asta ne trezim ca suntem iar copiii vulnerabili si confuzi de odinioara, coplesiti de ceea ce simteam. Ca sa ne vindecam, e necesar sa accesam acele emotii din trecut, sa intelegem ce le cauza si sa le acceptam ca parte a trecutului nostru. O reactie fireasca cand le descoperim este cea de furie: de ce am ramas cu scheletele astea in dulap? Nu ma puteam maturiza si eu si sa le depasesc? Ce problema am de sunt cramponata in chestiile astea primitive de cand eram un copil prost? De ce ma fac sa devin inlantuita de un "nebun" in prezent? Dar furia nu o sa ne ajute sa le vindecam, furia si respingerea lor o sa le mentina vii si o sa interfereze in continuare cu viata noastra. Trebuie sa avem compasiune fata de acel copil confuz si speriat sau coplesit din trecut, sa il intelegem, sa il acceptam si atunci rana (poate) se va vindeca.

Si acum un exemplu concret. Cand eram copil, o figura semnificativa din copilaria mea avea obiceiul sa ma faca sa ma simt vinovata pentru diverse lucruri.Daca nu actionam asa cum isi dorea, rezulta ca sunt un copil rau, nerecunoscator si plasa asupra mea o greutate existentiala care ma depasea: Vina. Aceasta vina era aproape vie, palpabila. O simteam ca pe o greutate imensa care ma paraliza. Ea putea fi invinsa numai dezicandu-ma de comportamentul nedorit, cerandu-mi iertare si primind apoi iertarea. Cand primeam iertarea, Vina se disipa ca prin farmec, eu traind astfel cu ideea ca acea persoana semnificativa are puteri uriase asupra mea: ea, doar ea ma poate face sa ma simt bine din nou. Puterea de a ma face sa ma simt bine nu mai imi apartinea mie, ci unei alte persoane. Mi se intampla uneori sa gresesc in mod repetat. De fiecare data fugeam sa primesc iertarea. Ea imi era acordata, de fiecare data. Nu eram niciodata lasata sa infrunt consecintele greselii mele. Cineva "atotputernic" repara greseala, ma ierta si imi sugera ca mi s-a facut o mare favoare fiind iertata din nou, pentru care eu eram profund recunoscatoare. Stiam ca sunt rea si vinovata si eram recunoscatoare ca cineva atotputernic este marinimos, ma iarta si ma absolva de greseli.

Chiar cand parintele are cele mai bune intentii, obiceiul de a ierta orice (cuplat sau nu cu discursul de inducere a vinei)este un obicei egoist: el nu ajuta copilul, ci ajuta parintele. Ajuta parintele sa se simta generos, insa nu il invata pe copil sa faca fata consecintelor actiunilor sale. Una este acceptarea neconditionata, care este benefica si alta este iertarea neconditionata, absenta limitelor sanatoase si preluarea tuturor problemelor copilului, care este din start disfunctionala si nu ii face copilului niciun serviciu.

Revenind la copilaria mea, mi se sugera de asemenea ca daca sunt "rea", devin nedemna de iubirea si grija care mi se poarta, iar nesupunerea mea este un sacrilegiu la adresa lor. Ma ma miscam intr-un spatiu foarte strans, ca o inchisoare. "Esti cum spun eu sau esti rea si vinovata". Aveam aripile taiate. Toata aceasta manipulare emotionala era foarte subtila. Nu mi se interzicea sa fac lucruri, ci sa fiu. Nu puteam fi independenta, nu puteam sa invat sa fiu autonoma, nu puteam sa cresc mare. Aceste lucruri firesti erau un atentat la imaginea si pozitia persoanei semnificative. Modul in care figura semnificativa gestiona iubirea si iertarea in viata mea de copil lasa sa se intrevada trei idei de baza, care se transpun intr-un anume fel in viata mea adulta. Ele erau:
1. Fara iubirea mea, esti nimic. In viata adulta aceasta idee a devenit: iubirea e totul. Fara ea esti nimic. Fara aprecierea altora esti nimic.
2. Daca nu esti cum spun eu, nu meriti iubirea mea.
In viata adulta: iubirea e conditionata. Trebuie sa renunti la dorintele tale ca sa mentii iubirea.
3. Desi gresesti in repetate randuri, eu iti fac o mare favoare ca continui sa te iubesc. In viata adulta: trebuie sa fii recunoscator pentru ca esti iubit.

Cand am incercat sa ma despart prima oara de un Borderline, am observat cu groaza si stupoare ca nu pot. Mai terminasem relatii si inainte, dar nu avusesem nicio problema in a le pune capat. De data asta, imediat cum incheiam, ma simteam ingrozitor de vinovata, rusinata si eram incet asediata de o nevoie dureroasa de a repara lucrurile si a reinnoda relatia. Gandul asta pe de alta parte, ma umplea de furie si revolta. De ce ar vrea o parte din mine sa imi boicoteze alegerea si sa ma impinga din nou spre suferinta? Inauntrul meu se purta un razboi care ma extenua. Ce era diferit fata de celelalte despartiri? In primul rand, ceilalti nu ma invinuisera. Poate au fost suparati, poate mi-au reprosat lucruri, dar nu m-au invinuit. Borderline a plasat imediat toata vina asupra mea. M-a numit ultimul om, o scursura pe fata pamantului, care ii distruge viata. Ironia era ca eu ma desparteam ca sa ma protejez de haosul si agresiunile lui.  Am inteles ca el reactiona asa deoarece in acele momente nu mai era in realitatea prezenta, ci intr-o realitate interioara, in care eu eram un parinte sau alta figura semnificativa care l-a ranit. Am atins subiectul in articolul Nu te mai iubesc sau tortura Borderline. Pe langa invinovatire, Borderline incerca sa ma recucereasca. O chestie paradoxala, de genul :"esti ingrozitoare, dar tot te vreau", care ma induiosa in mod inexplicabil.  Daca rezistam, atacurile continuau. Dupa ce aceste actiuni se repetau de cateva ori, venea lovitura de gratie din partea Borderline-ului: spunea ca s-a saturat sa ma ierte pentru indrazneala de a ma distanta de el si isi retrage afectiunea. Atunci, invariabil, eu cedam si il cautam. Emotia suscitata de atacul lui era prea mult de suportat pentru mine. Ce se intampla de fapt? Eu retraiam un scenariu asemanator cu cel din copilarie. "Greseam" afirmandu-mi independenta, eram invinuita, apoi " iertata" in  mod repetat si cum nu renuntam la pozitia mea, eram blamata si pierdeam iubirea. Simteam vina si recunostinta ca in ciuda faptului ca sunt ":rea", inca mi se acorda iubirea. Ma inselam groaznic. Borderline-ul nu ma iubea, in adevaratul sens al cuvantului. Nu te porti asa cu un om pe care il iubesti. Borderline-ului nu ii pasa de ce simteam eu, el voia sa cedez si sa ii fac pe plac, indiferent cum ma facea asta sa ma simt. Cele trei  idei disfunctionale din copilarie se activau in aceste momente:"fara iubirea lui sunt nimic. (Fericirea mea e in mainile lui). Mi-a facut o faavore ca m-a iubit. Trebuie sa renunt la independenta mea ca sa nu pierd iubirea lui".

Si iata cum, reuseam sa ajung, adult fiind, manipulata emotional, exact ca un copil, de catre o persoana cu o tulburare de personalitate care actiona si ea, la randul ei, manata de un pattern distrugator.

Sa ii port de mila Borderline-ului pentru ca e si el o victima? Nu. Borderline-ul face rau. Constient sau nu, are sansa sa se schimbe, cautand ajutor. Si noi suntem influentati de fantome din trecut, dar nu facem rau altor persoane, in afara de noi insine.

Este greu sa accesam emotiile copilariei ca sa intelegem reactiile din prezent? Da. Ajuta sa le accesam? Da, dar nu este suficient. O sa incetam sa mai fim influentati in ele odata ce le acceptam si ne iertam? Sper ca da, insa nu pot spune cu siguranta da. Ne va ajuta sa nu mai orbecaim in confuzie si durere, dar ne va face imuni la durerea provocata de Borderline? S-ar putea sa nu devenim niciodata imuni,  iar conditionarea din copilarie si jocul de-a Demiurgul al unui parinte inconstient, sa ne urmareasca toata viata.