Exista o forma de abuz, pe care, cei mai multi dintre noi nu o pot observa, nu o pot intelege, nu o pot condamna si nu o pot preveni. Nu exista nicio lege care sa o sanctioneze. Nu exista niciun instrument care sa o masoare. Instrumentele vor masura doar prezenta si intensitatea a nenumarate tulburari si sindroame psihice pe care le prezinta cei abuzati. Aceasta forma de abuz nu lasa alte urme in afara de eurile invalide pe care le cauzeaza.
Nu toti oamenii din jur au ranile la vedere. Vedem pe strada oameni invalizi, oameni in baston, oameni fara membre. Nu ii vedem insa pe miile de indivizi cu eul schilodit, cu gauri in stima de sine, cu confortul psihic hacuit, cu starea de bine in colaps, cu durere psihica cronica. Se tarasc si ei printre noi, la fel de anevoios ca cei care isi poarta ranile la vedere. Ei nu primesc ajutor, nu sunt menajati de angajatori sau de alti actori sociali cu care au raporturi si niciun sistem de asigurare sociala nu le ofera vreun beneficiu compensator.
Despre ce fel de abuz vorbim?
El incepe in familie. Ca se existe acest abuz, este nevoie de cel putin un parinte si un copil. Un nou nascut este "aluatul" perfect in mainile omului care il creste. Pe langa mostenirea genetica (ereditatea), al doilea factor care modeleaza eul in devenire al micului om este mediul in care creste. Mediul are o importanta covarsitoare. Omul este o fiinta sociala. Supravietuirea sa depinde de ceilalti. Din aceasta cauza, omul va fi puternic influentat, "construit" si conditionat de interactiunea cu ceilalti. In zorile omenirii, omul depindea de raporturile pe care le avea cu ceilalti. Grupul ii asigura protectie, hrana, posibilitatea reproductiei si cresterii urmasilor. De multe ori, excluderea din grup insemna pentru el moartea. Mecanisme psihologice foarte puternice s-au creat ca sa-l fereasca pe om sa devina un exclus. Respingerea sociala a inceput sa devina o sursa de durere psihica foarte intensa. Cu alte cuvinte, pentru ca individul sa supravietuiasca, natura i-a implementat in mecanismele cerebrale o teama si o durere uriasa care se activeaza in momentul respingerii si excluderii dintr-o alianta sociala (familie, cuplu, parteneriat). Omul a invatat astfel ca daca e exclus, doare. Si de aceea, a facut tot ce a putut ca sa evite asta. Asa am fost dresati de natura si asa suntem in continuare dresati si conditionati in perioadele noastre de copilarie si "ucenicie" intr-ale vietii.
Un copil va depinde de parintele lui. Un copil va crede tot ce ii spune parintele lui. Un copil va incerca sa faca tot ce e ii cere parintele lui, pentru ca fara parintele lui nu poate supravietui. Un copil este absolut neajutorat. Cei ce modeleaza un copil au o responsabilitate uriasa in maini. Ei sunt artizanii destinului unui om. Chiar daca acel copil, cand creste, rupe lanturile si urmeaza drumul lui, interactiunea cu parintele in anii sai de inceput il va urmari toata viata, ca blocaj existential, complex sau durere cronicizata ori ca semn de atentionare("sa nu fac la fel ca ai mei!") sau combustibil existential.
Unii parinti se indragostesc de rolul demiurgic pe care li-l confera paternitatea. Copiii sunt folositi ca niste carje ale propriei personalitati, pe care i-o sprijina, i-o inalta si i-o intaresc. Copiii acestor parinti sunt instrumente care servesc bunastarii egoului lor. Independenta copilului este vazuta ca o amenintare. Obiectivul principal al parintelui devine acela de a evita autonomia copilului. Acest obiectiv este de cele mai multe ori inconstient. Parintele are propriul bagaj de insatisfactii si debilitati psiho-emotionale si actioneaza cu aceeasi verva si naturalete cu care un parazit din lumea animala ar consuma resursele gazdei.
Cum actioneaza acest tip de parinte?
Acest tip de parinte ii induce copilului credinta ca el, copilul este neajutorat. De fiecare data cand copilul are o initiativa, parintele il blocheaza, sub pretextul ca initiativa este periculoasa, dificila si ca nu o sa reuseasca. Blocat metodic, copilul incepe sa se retraga. Asemenea unei plante tinere care doreste sa creasca si sa se extinda, careia i se taie lastarii, asemenea unei pasari tinere care isi intinde aripile si i se smulg penele, asemenea unui ied tanar care vrea sa exploreze si este schilodit, copilul nelasat sa experimenteze, sa greseasca, sa reuseasca, sa devina autonom, independent, va deveni anxios, retras, fragil, iar fisurile care ameninta integritatea eului vor cuprinde progresiv stima de sine, deschiderea catre experiente, imaginea de sine si alte fractiuni ale personalitatii. Cand copilul se va audodefini ca slab sau neputincios, este momentul ca parintele sa dezvolte actul cel mai important din strategia sa abuziva: afirmarea propriului "altruism" si onmipotente. Parintele ii va confirma copilului ca are o slabiciune, ii va spune "nu-ti fa griji, esti mai sensibil", insa "eu, parintele te voi ajuta, eu te voi salva, eu voi rezolva pentru tine ceea ce tu nu esti capabil sa faci". Acest act de salvare si ajutor nu va fi lasat sa cada in uitare niciodata. El ii va fi reamintit copilului in orice ocazie in care acesta ar dori sa mai aiba o tentativa de separare de parinte sau de afirmare a independentei. Parintele ii va servi aceasta amintire copilului impreuna cu reprosul dureros" Uite ce am facut eu pentru tine si uite cum ma tratezi tu, incercand sa te separi de mine" care va induce nelipsitul sentiment invalidant de vinovatie. Copilul va ramane astfel potential vesnic dator parintelui si potential vesnic rusinat de faptul ca singur nu s-a putut descurca, trebuind sa il incarce pe parinte cu problemele lui. El va ramane de asemenea potential vesnic vinovat de faptul ca a ingreunat viata parintelui cu slabiciunea sa de caracter si cu nerecunostinta sa. Acest copil va simti in forul sau interior ca ceva este in neregula si va dori sa se revolte. Insa conditionarea constanta in care a fost crescut de parinte , conditionarea de a il crede pe parinte un salvator imaculat si pe sine insusi un pacatos slab si nerecunoscator va intra in conflict cu intuitia sanatoasa care ii spune ca ceva este nelalocul lui, lasandu-l pe copil indecis, confuz si cu resursele interioare de vindecare si progres blocate. Copilul va creste si va ajunge un adult care si la varste care cuprind mai multe decenii se va zbate intr-o mazga existentiala, intr-o stare de confuzie, si de blocaj care nu il lasa sa isi traisca liber existenta. Semnele prinderii in mazga existentiala sunt: ambivalenta fata de un parinte, care este in acelasi timp considerat un erou salvator si in acelasi timp detestat, un sentiment de blocaj si confuzie privitor la propria identitate, imagine de sine si sens al existentei, o tendinta catre tristete cronica si o frica de a trai, tradusa prin anxietati, fobii si simptome psihosomatice.
Cum se vede asta din afara?
Mecanismul de actiune al parintelui este extrem de subtil si aproape imposibil de observat din exterior. El induce copilului credinta ca este slab, apoi sare in ajutorul lui pentru a-l "salva". Ascendentul pe care il obtine asupra lui este astfel redutabil. Copilul devine indatorat parintelui pentru ca l-a salvat fara sa realizeze ca slabiciunea care il face o victima i-a fost indusa, de la inceput de "salvator". El este astfel salvat de o capcana ce ii este intinsa chiar de salvatorul lui. La o posibila incercare de evadare de sub patronajul "salvatorului", copilul va fi ingenunchiat prin culpabilizare de acesta. Cei din jur vor vedea de cele mai multe ori un copil slab si un parinte puternic, care-l "impinge de la spate" si il scoate din situatiile dificile. Cand cel mic se va revolta, cei din jur vor compatimi parintele pentru durerea pe care i-o pricinuieste copilul nerecunoscator. Orice revolta a copilului este intr-adevar o sursa de puternic disconfort pentru parinte, care isi simte nu doar autoritatea zguduita ci insasi temelia propriului ego, ego ce are nevoie de adoratorul suspus si slab pentru a prospera.
Ce este toxoplasma emotionala?
Toxoplasma gondii este un protozoar care paraziteaza mamiferele. Ce este deosebit legat de ea este faptul ca este capabila sa modifice comportamentul animalului parazitat, determinandu-l pe acesta sa isi puna viata in pericol, daca acest lucru serveste supravietuirii si inmultirii Toxoplasmei. Spre exemplu, soarecii parazitati de Toxoplasma vor cauta zonele populate de dusmanul lor natural, pisica, expunandu-se astfel riscului de a fi ucisi de aceasta. Toxoplasma va ajunge astfel in corpul pisicii, care este gazda sa definitiva.
Efectul pe care tipul de abuz descris mai sus il are asupra copilului este comparabil cu efectul pe care il are Toxoplasma asupra gazdei sale. Copilul si mai tarziu adultul va ajunge sa aiba un comportament contraproductiv in relatiile sociale, se va chinui in relatii romantice care vor reitera scenariul familial, va evita oportunitatile, se va autosabota, va cauta situatii de viata care sa oglindeasca stima scazuta de sine pe care o manifesta, actionand per total contra interesului propriu si contra siesi. Toate acestea pentru ca dezvoltarea sa fireasca, obtinerea autonomiei, formarea armonioasa a imaginii de sine si dezvoltarea sanatoasa a eului au fost boicotate de Toxoplasma emotionala a abuzului parintesc.
This comment has been removed by a blog administrator.
ReplyDelete