Trauma bond----inchisoarea fara ziduri

    Uneori, in relatiile abuzive, ne dam seama ca nu suntem tratati cum ar trebui, ca partenerul este toxic, abuziv, ca ceva este in mod clar in neregula si totusi nu putem parasi relatia. Se simte aproape ca un blestem, ca un destin implacabil, ca o vraja, ca o boala, ca o piatra de moara sau ca o inchisoare din care cu toate eforturile, nu putem evada. Disonanta cognitiva e foarte greu de indurat: pe de o parte stim foarte bine ca ar trebui sa plecam, ca nu este acceptabil sa fim calcati in picioare in acest mod, umiliti, frustrati zilnic, lipsiti de niste lucruri elementare intr- relatie si totusi pe de alta parte, nu pricepem de ce nu putem sa plecam pur si simplu. Chiar suntem in halul asta de lipsiti de demnitate? Chiar acceptam cu capul in pamant sa fim sacul altuia de box? Ce incredere sa mai avem oare in noi insine si in capacitatile noastre, daca noi nu suntem nici macar capabili sa spunem “stop, pana aici”, abuzului din viata noastra? Astea sunt gandurile care ne framanta cand ne confruntam cu atasamentul traumatic sau trauma bond.

    Cand eram copii, noi am experimentat un scenariu de viata asemanator cu cel care ni se intampla in prezent. Unul dintre parinti se comporta cu noi, la nivel emotional intr-un mod asemanator cu modul in care se comporta cu noi actualul partener abuziv. De exemplu, aveam un parinte caruia nu ii placea sa avem propria opinie sau sa ne opunem dorintelor sale. Era acel gen de parinte care spune ca el/ea stie cel mai bine ce e de facut si copilul nu are dreptul la o alegere sau o opinie. Daca ne revoltam sau ne exprimam opinia, modalitatea de gestionare a situatiei de catre parinte era culpabilizarea.”A, nu ma asculti? Esti un copil rau, nerecunoascator, nu ai apreciat niciodata toate lucrurile pe care le-am facut pentru tine” si retragerea afectiunii:”Nu te mai iubesc, esti un copil rau si nu meriti iubirea mea”.

    In situatia din prezent, de relatie romantica cu un adult, noi am cautat, inconstient, un scenariu asemanator cu cel din copilarie, pentru ca asta ne era familiar la nivel emotional. Asta se simtea ca “acasa”, asta se simtea ca “destinul “ nostru si se traducea in limbajul iubirii in acea chimie speciala..”wow, ce special se simte” (in traducere…”ce familiar se simte”).  Cand eram in “dating scene”, sigur am intalnit si parteneri “normali”, echilibrati emotional, insa pareau asa de “boring”, nu aveau “acel ceva..” , adica nu ne activau acele emotii primare. De asta nici nu i-am ales. Saracii, nu au avut nicio sansa.

    Cand acum, insa, cu partenerul actual, se repeta scenariul din copilarie, atasamentul primar se reactiveaza si ne transpunem direct in scenariul din copilarie. Neputinta pe care o simtim este neputinta copilului de atunci, care nu avea resursele sa analizeze critic situatia si sa ia masuri in consecinta. Copilul de atunci avea ca unic obiectiv: supravietuirea. Lipsa afectiunii parintelui il anihila psihic. Acele emotii primare sunt accesate din nou si devenim, iar, neajutorati. Este timpul sa cerem ajutor in exterior. Avem nevoie de perspective diferite, coerente, bazate pe realitate, nu pe scenarii arhaice dezgropate din cavernele psihicului. Uneori materialele citite, informatia nu sunt de ajuns. Uneori este nevoie de un terapeut. Insa cale de iesire din ghearele trauma bond-ului exista. Si nu, nu are partenerul nostru acel ceva inexplicabil, unic, ce ne tine inlantuiti de el. Nici vorba. Acel ceva inexplicabil este amintirea nemuritoare a primului nostru atasament, de cand am descoperit pentru prima oara lumea: atasamentul fata de figura primara. Nu are legatura cu partenerul actual. El este doar intruchiparea unui construct teoretic care canalizeaza acea emotie primara. Intr-o zi, cand vom fi parasit inchisoarea fara ziduri, vom privi inapoi si vom vedea lucrurile asa cum sunt de fapt. Nu partenerul nostru era special, atasamentul nostru il facea special.

    O comparatie sugestiva este urmatoarea: imagineaza-ti ca esti un peste intr-un ochi de apa si intre tine si ocean nu este decat o fasie de nisip. Din ochiul de apa in care te gasesti, nu vezi insa oceanul. Stii ca e acolo, dar nu gasesti nicio solutie sa ajungi acolo. Dai ture ochiului de apa zilnic, sperand si plangand, tanjind la ziua in care nu o sa mai doara. Daca te-ai putea ridica 10 cm deasupra ochiului de apa ca sa vezi ca oceanul este la un salt distanta, chinul tau ar lua sfarsit. Aceasta perspectiva insa o vei putea obtine cu putin ajutor. O parere avizata, o mana de ajutor, o alta pereche de ochi si multa, multa informatie. Si apoi, sari.