Objectificarea fetitelor prin imbracaminte

Ajung intr-un parc pentru copii. Peste tot, parinti cu bebelusi si copii foarte mici, care abia invata sa mearga. Baieteii sunt imbracati practic: body sau tricouas si pantalonasi scurti tip bermude, care se termina la nivelul genunchiului, protejandu-i cand merg de-a busilea. Cand ma uit la fetite, raman perplexa. Sunt imbracate in rochite elaborate, cu volane, dantela, ciucuri, ba unele au si margele la gat. Le incurca la catarat, nu le protejeaza genunchii si nu au nicio utilitate. Si  atunci, "de ce!?" , ma intreb . Scop practic: zero. Scop estetic? La varsta lor: inexistent. Privirea mi se ridica spre mame si tati. Acolo e raspunsul. Hainele fetitelor le servesc LOR, nu copiilor lor.
Si asa ajungem la STATUT si la nevoia de acceptare sociala. Multi oameni isi incarca copiii, prin proiectie, cu frustrarile si nevoile lor neimplinite, cu esecurile proprii. Femei care nu se simt suficient de "femei" isi impopotoneaza fetitele cu imbracaminte indicatoare de gen, potrivite unei femei. Ele traiesc prin fetita lor, care devine un obiect cu scop de defulare a frustrarilor mamei. In timp ce scriu, privirea imi aluneca catre un leagan din fata mea. O fetita blonda de maxim doi ani e data in legan de o sora mai mare. Fetita are o rochita minuscula. Chiloteii prea largi ii atarna sub rochita si ea se chinuie sa si-i aseze cu manutele. Ma revolta si ma uit in dreapta: o bunica pazeste o fetita pana int-un an care merge de-a busilea pe jos. Are rochita si isi taraste genunchii pe asfalt. Uneori se odihneste in fundic, direct pe pampers. Bunica o imbraca probabil asa, pentru ca "asa se imbraca fetitele ". Nevoile copilului palesc in fata nevoii de a "fi in randul lumii". Aceste bunici sunt cele care te cearta la coada la supermarket ca ti-ai imbracat fetita in bleu si ele au crezut ca e baietel. Faptul ca parintii traiesc in dictatura culorilor devine evident  in raionul cu confectii pentru bebelusi, unde afli ca exista doua sectiuni separate, pentru bebelusi fetite si pentru bebelusi baieti si ca trebuie sa sa  imbraci fetita in roz si baietelul in albastru. Ma linistesc putin cand observ o fetita in pantaloni scurti bleu si tricou. In urechi are insa cercelusi, i-au fost gaurite cu un ac la o varsta la care nu poate decide daca vrea sau nu aceasta modificare corporala.
Mai tarziu, lucrurile se vor complica si mai mult. Fetitelor si baieteilor li se vor aloca roluri traditionale, vor primi jucarii diferite si va incepe bombardarea cu judecati de gen.
Dar revenind la aceasta varsta aparent inocenta si la imbracamintea fetitelor, le voi reaminti parintilor  ca fetitele atat de mici nu apreciaza rochitele, volanele si zorzoanele si nu au nevoie de ele. Parinti de fetite, care le imbracati in rochite, va rog, purtati-va frustrarile, purtati-va nevoile si mai ales, purtati-va rochitele.

Despartirea de un Borderline

Toti ne-am mai despartit de cateva ori in viata, dar niciodata nu a trebuit sa trecem prin asa ceva. De unde atata chin in despartirea asta? De unde sentimentul asta de vina sufocanta, ca si cum am fi ucis pe cineva, cand de fapt noi doar am incercat sa ne punem la adapost de chinul si teroarea induse de partener? De unde rusinea asta coplesitoare, de parca am fi ultima taratoare de pe fata pamantului si am vrea sa ne ascundem intr-o vagauna sub pamant? De unde atata durere si confuzie?
Acestea sunt intrebarile, pe care, confuzi si epuizati, ni le punem in urma ACELEI despartiri. Mai mult, facem greseala sa credem ca dat fiind intensitatea acestor emotii si efectul lor devastator, probabil ca inseamna ca il iubim foarte mult pe partener, ca a fost alesul/aleasa si ca viata fara el/ea(voi folosi alternativ pronumele, pentru ca Borderline afecteaza ambele sexe) va fi iadul pe pamant. Poate ar trebui sa il sunam? Si sa incepem din nou cosmarul?!?

Realitatea insa e departe de aceste asumptii ale noastre. Emotiile pe care le simtim nu sunt noi, sunt chiar foarte vechi si le cunoastem din copilarie. Le-am mai simtit, in relatie cu primele figuri semnificative din viata noastra, artizanii modului nostru de a simti iubirea din prezent, parintii. Ce au atat de special partenerii din prezent este pur si simplu faptul ca modul lor disfunctional de a relationa , capatat tot in urma unui stil parental defect, activeaza, ca un intrerupator, exact acele emotii vechi ale noastre. In felul asta ne trezim ca suntem iar copiii vulnerabili si confuzi de odinioara, coplesiti de ceea ce simteam. Ca sa ne vindecam, e necesar sa accesam acele emotii din trecut, sa intelegem ce le cauza si sa le acceptam ca parte a trecutului nostru. O reactie fireasca cand le descoperim este cea de furie: de ce am ramas cu scheletele astea in dulap? Nu ma puteam maturiza si eu si sa le depasesc? Ce problema am de sunt cramponata in chestiile astea primitive de cand eram un copil prost? De ce ma fac sa devin inlantuita de un "nebun" in prezent? Dar furia nu o sa ne ajute sa le vindecam, furia si respingerea lor o sa le mentina vii si o sa interfereze in continuare cu viata noastra. Trebuie sa avem compasiune fata de acel copil confuz si speriat sau coplesit din trecut, sa il intelegem, sa il acceptam si atunci rana (poate) se va vindeca.

Si acum un exemplu concret. Cand eram copil, o figura semnificativa din copilaria mea avea obiceiul sa ma faca sa ma simt vinovata pentru diverse lucruri.Daca nu actionam asa cum isi dorea, rezulta ca sunt un copil rau, nerecunoscator si plasa asupra mea o greutate existentiala care ma depasea: Vina. Aceasta vina era aproape vie, palpabila. O simteam ca pe o greutate imensa care ma paraliza. Ea putea fi invinsa numai dezicandu-ma de comportamentul nedorit, cerandu-mi iertare si primind apoi iertarea. Cand primeam iertarea, Vina se disipa ca prin farmec, eu traind astfel cu ideea ca acea persoana semnificativa are puteri uriase asupra mea: ea, doar ea ma poate face sa ma simt bine din nou. Puterea de a ma face sa ma simt bine nu mai imi apartinea mie, ci unei alte persoane. Mi se intampla uneori sa gresesc in mod repetat. De fiecare data fugeam sa primesc iertarea. Ea imi era acordata, de fiecare data. Nu eram niciodata lasata sa infrunt consecintele greselii mele. Cineva "atotputernic" repara greseala, ma ierta si imi sugera ca mi s-a facut o mare favoare fiind iertata din nou, pentru care eu eram profund recunoscatoare. Stiam ca sunt rea si vinovata si eram recunoscatoare ca cineva atotputernic este marinimos, ma iarta si ma absolva de greseli.

Chiar cand parintele are cele mai bune intentii, obiceiul de a ierta orice (cuplat sau nu cu discursul de inducere a vinei)este un obicei egoist: el nu ajuta copilul, ci ajuta parintele. Ajuta parintele sa se simta generos, insa nu il invata pe copil sa faca fata consecintelor actiunilor sale. Una este acceptarea neconditionata, care este benefica si alta este iertarea neconditionata, absenta limitelor sanatoase si preluarea tuturor problemelor copilului, care este din start disfunctionala si nu ii face copilului niciun serviciu.

Revenind la copilaria mea, mi se sugera de asemenea ca daca sunt "rea", devin nedemna de iubirea si grija care mi se poarta, iar nesupunerea mea este un sacrilegiu la adresa lor. Ma ma miscam intr-un spatiu foarte strans, ca o inchisoare. "Esti cum spun eu sau esti rea si vinovata". Aveam aripile taiate. Toata aceasta manipulare emotionala era foarte subtila. Nu mi se interzicea sa fac lucruri, ci sa fiu. Nu puteam fi independenta, nu puteam sa invat sa fiu autonoma, nu puteam sa cresc mare. Aceste lucruri firesti erau un atentat la imaginea si pozitia persoanei semnificative. Modul in care figura semnificativa gestiona iubirea si iertarea in viata mea de copil lasa sa se intrevada trei idei de baza, care se transpun intr-un anume fel in viata mea adulta. Ele erau:
1. Fara iubirea mea, esti nimic. In viata adulta aceasta idee a devenit: iubirea e totul. Fara ea esti nimic. Fara aprecierea altora esti nimic.
2. Daca nu esti cum spun eu, nu meriti iubirea mea.
In viata adulta: iubirea e conditionata. Trebuie sa renunti la dorintele tale ca sa mentii iubirea.
3. Desi gresesti in repetate randuri, eu iti fac o mare favoare ca continui sa te iubesc. In viata adulta: trebuie sa fii recunoscator pentru ca esti iubit.

Cand am incercat sa ma despart prima oara de un Borderline, am observat cu groaza si stupoare ca nu pot. Mai terminasem relatii si inainte, dar nu avusesem nicio problema in a le pune capat. De data asta, imediat cum incheiam, ma simteam ingrozitor de vinovata, rusinata si eram incet asediata de o nevoie dureroasa de a repara lucrurile si a reinnoda relatia. Gandul asta pe de alta parte, ma umplea de furie si revolta. De ce ar vrea o parte din mine sa imi boicoteze alegerea si sa ma impinga din nou spre suferinta? Inauntrul meu se purta un razboi care ma extenua. Ce era diferit fata de celelalte despartiri? In primul rand, ceilalti nu ma invinuisera. Poate au fost suparati, poate mi-au reprosat lucruri, dar nu m-au invinuit. Borderline a plasat imediat toata vina asupra mea. M-a numit ultimul om, o scursura pe fata pamantului, care ii distruge viata. Ironia era ca eu ma desparteam ca sa ma protejez de haosul si agresiunile lui.  Am inteles ca el reactiona asa deoarece in acele momente nu mai era in realitatea prezenta, ci intr-o realitate interioara, in care eu eram un parinte sau alta figura semnificativa care l-a ranit. Am atins subiectul in articolul Nu te mai iubesc sau tortura Borderline. Pe langa invinovatire, Borderline incerca sa ma recucereasca. O chestie paradoxala, de genul :"esti ingrozitoare, dar tot te vreau", care ma induiosa in mod inexplicabil.  Daca rezistam, atacurile continuau. Dupa ce aceste actiuni se repetau de cateva ori, venea lovitura de gratie din partea Borderline-ului: spunea ca s-a saturat sa ma ierte pentru indrazneala de a ma distanta de el si isi retrage afectiunea. Atunci, invariabil, eu cedam si il cautam. Emotia suscitata de atacul lui era prea mult de suportat pentru mine. Ce se intampla de fapt? Eu retraiam un scenariu asemanator cu cel din copilarie. "Greseam" afirmandu-mi independenta, eram invinuita, apoi " iertata" in  mod repetat si cum nu renuntam la pozitia mea, eram blamata si pierdeam iubirea. Simteam vina si recunostinta ca in ciuda faptului ca sunt ":rea", inca mi se acorda iubirea. Ma inselam groaznic. Borderline-ul nu ma iubea, in adevaratul sens al cuvantului. Nu te porti asa cu un om pe care il iubesti. Borderline-ului nu ii pasa de ce simteam eu, el voia sa cedez si sa ii fac pe plac, indiferent cum ma facea asta sa ma simt. Cele trei  idei disfunctionale din copilarie se activau in aceste momente:"fara iubirea lui sunt nimic. (Fericirea mea e in mainile lui). Mi-a facut o faavore ca m-a iubit. Trebuie sa renunt la independenta mea ca sa nu pierd iubirea lui".

Si iata cum, reuseam sa ajung, adult fiind, manipulata emotional, exact ca un copil, de catre o persoana cu o tulburare de personalitate care actiona si ea, la randul ei, manata de un pattern distrugator.

Sa ii port de mila Borderline-ului pentru ca e si el o victima? Nu. Borderline-ul face rau. Constient sau nu, are sansa sa se schimbe, cautand ajutor. Si noi suntem influentati de fantome din trecut, dar nu facem rau altor persoane, in afara de noi insine.

Este greu sa accesam emotiile copilariei ca sa intelegem reactiile din prezent? Da. Ajuta sa le accesam? Da, dar nu este suficient. O sa incetam sa mai fim influentati in ele odata ce le acceptam si ne iertam? Sper ca da, insa nu pot spune cu siguranta da. Ne va ajuta sa nu mai orbecaim in confuzie si durere, dar ne va face imuni la durerea provocata de Borderline? S-ar putea sa nu devenim niciodata imuni,  iar conditionarea din copilarie si jocul de-a Demiurgul al unui parinte inconstient, sa ne urmareasca toata viata.