Acest
articol se adreseaza mamelor de adulti cu tulburari de personalitate precum
Borderline sau tulburare narcisica. Este foarte posibil ca nici sa nu stiti ca
fiul sau fiica voastra sufera de aceste tulburari. Dar cu siguranta stiti ca
ceva este in neregula cu el/ea. Voi folosi mai departe genul masculin cand ma
voi referi la copilul vostru adult, dar poate fi, in egala masura vorba de fiul
sau de fiica voastra. Asa cum veti citi in cuprinsul articolului, intentia mea
nu este sa va acuz. Ati avut propriile dificultati, propria istorie trista din
copilarie sau pur simplu nu ati constientizat consecintele unor actiuni de acum
mult timp. Nu ne putem intoarce in timp. Dar putem descifra trecutul si sa
folosim ce am invatat ca sa schimbam ceva acum. Intentia si rugamintea mea este
sa constientizati impactul pe care actiunile voastre il pot avea in prezent.
Stiti ca ceva este in neregula cu fiul vostru, chiar daca nu
a primit unul din diagnosticele de mai sus. Stiti ca nu a avut parte de cea mai
fericita copilarie si stiti, desi nu vreti mereu sa va ganditi la asta, ca e si
din vina voastra. Si mai stiti ca de-a lungul vietii sale de adult, a avut
mereu anumite probleme, poate cu legea, poate la serviciu (adica la toate
serviciile pe care le-a avut vreodata), poate, de fapt sigur, in toate
relatiile romantice pe care le-a dezvoltat. Stiu ca e mai comod si va face sa va
simtiti mai in siguranta sa va spuneti aceeasi poveste: “copilul meu e normal,
dar a avut ghinion...in ziua de azi, angajatorii sunt rai, colegii sunt
egoisti, femeile sunt interesate, legile sunt nedrepte”. Dar, in adancul
sufletului, stiti ca de fapt, ceva in personalitatea fiului vostru, nu se
incheaga intr-un mod armonios. E mai impulsiv, mai vulcanic, mai necumpatat,
pare a nu intelege exact cum functioneaza lumea, pare a nu se adapta normal la
viata de zi cu zi si la complexitatea de provocari pe care viata le pune
tuturor. Ceva pare in neregula cu el. Nu se poate sa se certe chiar cu toti
angajatorii, nu-i asa? Nu se poate ca la orice serviciu avut, cineva sa aiba
ceva cu el. E greu de crezut ca are atatea amenzi doar asa, dintr-o
neintelegere. Nu se poate ca toate partenerele romantice sa fie asa rau
intentionate incat sa piarda 5,6,7,8 ani din viata lor cu fiul vostru numai ca
sa il chinuiasca.
Dar sa incepem cu inceputul. Totul porneste din copilarie.
Oricat am vrea sa credem ca aceasta perioada din viata copiilor nostri nu e asa
importanta si adultul poate depasi cu vointa si ambitie, neajunsurile
copilariei, din pacate, nu e asa. Copilaria este cruciala pentru adultul de
maine. Daca copilul este neglijat, respins, ignorat, nu neaparat abuzat(desi
atunci cu atat mai mult), ci doar neglijat, neascultat, nevalidat, acest copil
va ajunge un adult cu tare emotionale, cu probleme relationale, un adult care
sufera si care produce enorm de multa suferinta unor persoane din viata lor. Aceste persoane sunt partenerii lor romantici,
care, efectiv, vor plati pentru greselile cu voie si fara voie ale parintilor
acestor adulti probematici. Cu alte cuvinte, daca voi, mamelor, din naivitate
,nestiinta sau avand propria voastra poveste trista din copilarie, ati gresit
in cresterea lor, cei care vor plati pretul vor fi viitorii parteneri romantici
ai fiilor vostri, pe care fiii vostri o sa proiecteze toate neimplinirile pe
care le-au simtit ei in copilaria lor. Iubitele si sotiile lor vor fi cele care
vor incasa toate frustrarile si neimplinirile fiilor vostri. Daca s-au simtit
neglijati sau neascultati in copilarie, pe ele isi vor varsa acum amarul, fara
ca partenerele sa faca efectiv ceva care sa justifice reactiile lor
disproportionate.
Vreau sa subliniez faptul ca nu va acuz. Multe mame nu fac
decat sa incerce sa se descurce in situatii dificile de viata cu resursele
limitate pe care le au si purtand ca o povara propria lor poveste trista din
copilarie. Unele mame nu pot pur si simplu mai mult. Altele sunt la randul lor
purtatoare de tulburari de personalitate. Altele se gasesc in relatii cu
abuzatori, care le abuzeaza si pe ele si pe copii si care cred ca tacand si
facandu-se ca nu vad ce le fac sotii, lor si copiilor, or sa se puna la adapost
si pe ele si pe copii. Ce greseala! In astfel de situatii cel mai bine pentru
copil este ca mamele sa se desprinda imediat de relatia abuziva si sa isi
scoata copilul din situatia de abuz, altfel modelul disfunctional din familie
se va transmite mai departe ca un virus, infectand noi si noi generatii de
copii.
Cert este ca ceva ati gresit in ceea ce ii priveste pe copiii
vostri, repet, nu neaparat din vina voastra. Dar este momentul sa recunoasteti
fata de voi insiva ca da, ati gresit. Poate ca nu ati petrecut suficient de
mult timp cu ei, poate ca i-ati neglijat la varste critice cum ar fi perioada
dintre 6 luni si 2 ani, cand se pun bazele atasamentului viitorului adult,
poate ca le permiteati partenerilor vostri sa ii umileasca si sa ii insulte
cand erau la varsta cand se formeaza stima de sine, poate ati vrut sa ii
transformati in tot ce nu ati fost voi, fara sa le respectati individualitatea,
poate nu i-ati ascultat, nu i-ati validat, nu i-ati incurajat, poate i-ati
respins, poate i-ati manipulat sau v-ati jucat cu mintile lor. Ceva ati gresit.
Iar acum, ca sunt adulti si ca va loviti constant de probleme
in ceea ce ii priveste, ca ii vedeti nefericiti in relatii si in viata
profesionala, acum gresiti din nou. Cum? Hiperprotejandu-i. Trecandu-le cu
vederea erorile flagrante. Consolandu-i si dandu-le dreptate cand este evident
ca nu au. Cu alte cuvinte, voi incercati acum sa reparati ce ati gresit cand ei
erau mici, facand tot ce nu ati facut atunci, insa exact acum este cel mai
prost moment sa faceti asta. Acum, ca au crescut cu aceste persobnalitati
disfunctionale, acum nu este momentul sa ii cocolositi, sa fiti indulgente,
dimpotriva. Este momentul sa fiti un stalp al realitatii pentu ei. Puteti si
trebuie sa fiti empatice cu suferinta lor, dar stabiliti limite sanatoase!
Ajutati-I sa vada cum si de ce gresesc. Ajutati-I sa invete sa respecte
limitele altora. Prezentati-le un punct de vedere real, matur, ponderat.
Stiu ca e usor sa cadeti in greseala de a le suporta orice.
Am cazut si eu in aceasta greseala de atatea ori cand am fost in relatie cu
oameni cu Borderline sau tulburare narcisica. Cand el venea sa imi spuna cum
le-a gresit unul si altul si cum e de vina societatea pentru esecurile lui, ma
trezeam inganandu-I aprobator si plangandu-ma odata cu el de rautatea lumii din
jur, doar pentru ca voiam liniste si aprobare din partea lui. Voiam sa il aprob
ca sa fiu aprobata. Voiam sa ma considere aliata lui. Sa ma aprecieze, sa nu ma
desconsidere. Aveam propriile mele probleme si eram codependenta, un termen
greu de inteles de publicul larg, dar care inseamna exact asta: sa fi dependent
de aprobarea unei personalitati dificile, pe care o sustii cand e evident ca
greseste si careia, fara sa realizezi, ii intretii viciile si problemele, ba
chiar bunastarea ta ajunge sa depinda de statutul asta al tau de salvator si tutore al lui.
Unele mame se mint ca daca incearca sa fie mai critice cu fiii
lor, acestia vor cadea mai rau in diverse vicii si comportamente
autodistructive. Altora le e teama ca fiii lor le vor indeparta din vietile lor
si nu ar suporta asta. Dar nu se gandesc cat de mult rau le fac de fapt,
aprobandu-le si inlesnindu-le pana la urma comportamentul disfunctional. Le
rapesc practice sansa la vindecare, sansa la fericire, la o viata normala. Si
nu se gandesc chiar nicio clipa la victimele colaterale: la partenerele fiilor
lor si la copiii lor, nepotii lor. Sotiile si prietenele fiilor lor sunt
considerate, in momentul in care se produce rupturi sau si inainte daca exista
situatii conflictuale, drept malitioase, razbunatoare, rau-voitoare. Pentru ca
asta le spun fiii si mamele considera ca trebuie sa fie de partea lor orbeste,
pentru toate motivele expuse mai sus. Mamele simt nevoia sa fie pentru fiii lor
tot ce nu au putut fi cand ei erau copii. Problema este ca fiii lor nu mai sunt copii! Nu mai sunt niste
copii neajutorati si inocenti. Sunt adulti in toata firea, care devasteaza
suflete si vieti. Acum este momentul, mamelor, sa vedeti lucrurile asa cum sunt
si sa ii ajutati cu adevarat: mentineti-va o privire obiectiva asupra
situatiei, fiti alaturi de ei dar cu un sfat critic daca e nevoie,
impulsionati-i sa mearga la terapie. Ajutati-i sa isi normalizeze vietile,
fiindca incurajandu-le invaliditatea (tulburarea de personalitate) ii
condamnati la suferinta eterna, oricat de apocaliptic suna. Si inca un sfat:
fiti empatice cu partenerele lor. Ele sunt de cele mai multe ori victime ale
abuzului emotional, carora le-a fost teribil de greu sa se elibereze din
temnita abuzului, care cel mai probabil s-au izolat de reteaua de suport,
prieteni, rude si care chiar au nevoie cu disperare sa fie crezute si intelese.
Iar in final, dar poate cel mai important, nu uitati de nepoti. Nu inchideti
ochii cand ii vedeti expusi la aceleasi stari conflictuale si la acelasi mod
disfunctional de a trai viata. Pentru ca ei vor duce povestea mai departe.
Precizare: Acest articol se adreseaza mamelor, deoarece ele
au tendinta de a cadea in codependenta (acceptarea si incurajarea chiar fara
intentie a unui comportament disfunctional al fiului/fiicei) cand copiii lor
adulti sufera de tulburari de personalitate. Insa, in ceea ce priveste
greselile comise de parinti in copilarie, acestea pot apartine in aceeasi
masura si TATILOR, cu consecinte profund negative.
No comments:
Post a Comment