Iubirea nu trebuie sa doara

Acest text este pentru toti care se chinuie in acest moment in relatii dureroase si care nu inteleg de ce "trebuie" sa treaca prin aceasta durere fara rezolutie. 

 Inca de pe la 9 ani am inceput sa cred ca iubirea inseamna durere. Eram la o actiune tipic comunista, cu mama mea care era profesoara la un liceu. Tot liceul se strangea in piata Obor, iar elevii trebuiau sa sorteze cartofi. Imi amintesc ca intre elevi, era un baiat "problema". Nu prea dadea pe la scoala, era certat cu legea si se spunea despre el ca are si niste tulburari psihice. De cand l-am vazut, am simtit un fel de conexiune dureroasa cu el. Mi se parea deosebit si simteam o simpatie fata de el care ma durea fizic. Habar nu aveam ce se intampla si stiu ca m-am speriat foarte rau atunci. De ce as fi avut asa emotii puternice privind un adolescent necunoscut si cu evidente probleme de comportament? Abia mai tarziu am aflat ca erau primele manifestari ale faptului ca crescusem intr-un climat emotional profund disfunctional, care avea sa ma afecteze cateva decenii sau chiar jumatate din viata. Invatasem in familia mea ca iubirea e forta implacabila, absurda, misterioasa, careia trebuie sa i te supui neconditionat si sa ii aduci jertfa tot ce ai. Si mai presus de orice, invatasem ca iubirea e ciudata, nebuna, niciodata calma si normala. Si atunci, de ce mi-ar fi placut de un baiat linistit si obisnuit? Acest lucru era de neconceput in mintea mea. 

Vreau sa incep prin a spune ca oamenii pentru care iubirea inseamna durere si suferinta, asa cum a insemnat si pentru mine atatia ani, sunt oameni care in copilarie au fost in termeni nestiintifici, dar sugestivi- "spalati pe creier". Eu am fost "spalata pe creier", exact ca intr-o secta despre care citim intr-un articol de pe wikipedia. Oamenii sunt fiinnte sociale si depind de ce ii invata parintii lor, de cand se nasc si pana tarziu in adolescenta. Exista o etapa critica in copilarie in care absorbim tot ceea ce primim din exterior si acele prime interactiuni cu cei care ne poarta de grija isi vor pune amprenta asupra intregii vieti. Ce ne fac parintii in primi ani de viata, se chinuie apoi terapeutii ani grei sa "desfaca". Haideti sa luam un exeplu concret. Un copil se naste intr-o familie. Mama are tulburare narcisica de personalitate. Pentru ea, copilul venit reprezinta confirmarea valorii ei ca om, femeie, membra a societatii, nu reprezinta in primul rand o fiinta umana care are un scop in sine. Copilul este pentru ea materialul perfect pe care il poate plamadi pentru a-si crea un suspus care sa o divinizeze. Se simte un zeu care isi plamadeste propriul ei credincios. Va dati seama cat de atotputernica se simte? Cat de adictiv este sentimentul? Acel copil creste stiind ca mama lui este e o divinitate. Ea este singura care ii poate anula frustrarile cu o vorba. Doar ea ii poate raspunde la intrebari, doar ea poate lua decizia corecta. Doar ea cunoaste adevarul. Doar ea trebuie iubita. Copilul devine adolescent si adolescentul crede aceleasi lucruri. Cand vine timpul primei indecizii, adolescentul nu stie sa ia o hotarare, pentru ca mama nu l-a invatat sa analizeze datele si sa aiba incredere in intuitia lui. Mama l-a invatat sa vina la ea si ea va lua decizia. Cand vine timpul primei frustrari, adolescentul e daramat fara prezenta mamei, pentru ca mama nu l-a invatat ca resursele de a depasi frustrarea sunt inauntrul sau, nu in exterior. Mama l-a invatat ca doar cu ajutorul ei, din exterior, poate depasi frustrarea. In continuare ma voi referi la adolescent la genul feminin, desi acesti copii sunt de ambele genuri. Si astfel adolescenta creste si cand va avea primul iubit, se va raporta la el exact la fel cum a fost invatata. Il va privi ca pe un supraom, ca pe un zeu, care este stapanul emotiilor ei, responsabil pentru sentimentele ei, este cel care cu un gest sau o vorba ii poate alina durerea, ii poate spulbera neincrederea sau dimpotriva, o poate darama sau o poate pedepsi dupa bunul plac.

Si astfel, adolescenta/tanara incepe sa descopere ca iubirea romantica doare. Ca e absurda, adictiva, ciudata si atotputernica. Ca se indragosteste de niste "nebuni", de niste ciudati, de niste toxici care o chinuie , o umilesc si isi bat joc de ea, dar de care nu se poate desprinde. Parca ar fi vrajita, in secolul XXI. Pleaca si apoi tot la ei revine, parca de ei ar depinde stima ei de sine, bunastarea ei, fericirea ei. De ce ? Pentru ca asa au fost aceste fete conditionate sa creada de catremamele lor, de parintii lor inca de cand erau in scutece. Aceasta conditionare este foarte puternica, nu trebuie tratata cu superficialitate. Omul, ca fiinta sociala, este preconditionat genetic sa depinda de parinti, deci daca ei l-au crescut intr-o maniera "defecta", nu de mirare ca ii va fi foarte greu (dar nu imposibil) sa se repare mai tarziu.

De ce sunt, insa, acesti iubiti toxici? Ce ii face toxici? De ce umbla ei , liberi, pe strada (joke) si de ce gasesc victime cu atata usurinta? Si ei la randul lor sunt copii crescuti de parinti "defecti". Crescuti intr-un climat de neincredere, de neglijenta, de raceala, de abuz. Unii cred ca nu sunt demni de iubire si isi chinuie viitori parteneri cerandu-le sa le demonstreze ceva ce oricum nu vor crede niciodata: ca sunt iubiti. Pedepsindu-i mereu pentru o vina ce nu le apartine partenerilor, ci ii apartine parintelui care nu i-a iubit. Alti astfel de iubiti toxici isi ademenesc partenerele cu o imagine ideala, ireala, cu un comportament aparent impecabil, grijuliu, curtenitor, iubitor, ca apoi sa le respinga fara niciun motiv sau pentru motive puerile, numai ca sa le vada suferind. De ce? Pentru ca asa isi demonstreaza lor insisi ca sunt valorosi, ca sunt doriti, ca sunt importanti. Asa au invatat sa faca din familie sau cu asta i-au lasat familiile lor disfunctionale: cu o neincredere bolnava, cu un gol ce nu poate fi umplut. Putem noi, cei chinuiti, sa ii reparam pe acesti oameni? Putem sa le umplem noi golurile? Nu. Cititi inca o data: NU. O sa ne pierdem vietile si o sa ne distrugem incercand. Nu este vina noastra, nu este responsabilitatea noastra. Responsabilitatea noastra este sa ne vindecam pe noi,. Pentru ca nu am fi fost niciodata atrasi de acesti oameni "toxici" daca nici noi, la randul nostru nu am fi fost "damaged". Fiecare am fost afectati de interactiunea cu familiile noastre in moduri diferite. Unii devenim pradatori, altii victime. Pradatorii cu greu constientizeaza ca au o problema, cel mai adesea niciodata. Victimele realizeaza ca sunt prinse in relatii toxice, dar nu au puterea sa se desprinda. Daca va dati seama ca sunteti intr-unul din scenariile astea si cel mai probabil va veti da seama din ipostaza de victima, cautati ajutor. Desprindeti-va din relatia toxica, pentru ca nu il veti putea schimba voi pe abuzator. 

Cum ar trebui sa fie iubirea, atunci? S-ar putea sa va plictiseasca cum ar trebui sa fie. Pentru ca iubirea sanatoasa nu doare. Nu te face sa plangi in hohote, crezand ca s-a sfarsit lumea. Nu te face sa tremuri de dorinta sau de nervi. Nu te face sa cersesti atentie si alinare. Dar ce face? Te face sa zambesti. Te face sa dormi bine noaptea, pentru ca te simti in siguranta. Te face sa faci planuri de viitor. Te face sa te cuibaresti comod in locasul ei caldut, nu sa iti explodeze inima in zeci de cioburi. Cam asa e iubirea sanatoasa.

M-am trezit pe la 20 de ani ca scriam eseuri despre iubirea pura. Asa ii ziceam eu. Chinuita fiind de iubiri toxice, incercam, cu disperare, sa gasesc o scapare. Si mintea mea gasise rezolvarea, dar doar pe hartie. Rezolvarea era un fel de iubire pura, care nu doare, nu e geloasa, nu sufera, nu pretinde. Eu de gasit, gasisem ceva, dar de implementat emotional mi-era imposibil. Trebuia sa trec prin multe relatii toxice si multa durere si suferinta ca sa sa vina si momentul de declic care sa ma salveze. "Trebuia"...nu, nu trebuia, as fi putut primi ajutor, numai ca pe mine nu m-a ajutat nimeni. Oamenii nu stiu multe despre relatiile toxice si cu atat mai putin despre cauzele lor. Imi amintesc ca am intrebat-o pe mama de ce ma chinuie asa iubitul. Si mi-a zis: "face fite in amor". Nu m-a ajutat cu nimic raspunsul. Apoi am intrebat-o pe mama iubitului (cea mai mare greseala). Nu va sfatuiesc sa cautati niciodata ajutior la mamele iubitilor toxici. Pai ele sunt cel mai adesea parte din problema, daca nu chiar cauza problemei. Nu o sa va raspunda niciodata ca copilul lor are probleme grave si ca ar trebui sa scapati cat mai repede din relatie. Dimpotriva, o sa va zica ca e vina voastra ca nu ii cunoasteti asa bine cum ii cunosc dansele, ca atunci ati fi invatat sa taceti mai mult si sa ii lasati in pace sa le treaca toanele (crizele). Mama iubitului de atunci mi-a zis exact asta. Ca asa e el, ca trebuie inteles, ca ea il intelege mai bine, ca trebuie sa tac si sa rabd, sa fiu mai calma , mai intelegatoare...Si mi-a prelungit durerea si suferinta cu inca vreo 5 ani pana cand m-am trezit si am lasat-o pe ea sa fie calma cu fiul ei nervos, amandoi fiind orbi si muti la problemele lor si la problemele pe care le cauzeaza celorlalti.

Am scris acest text pentru fetele (si baietii) care sunt in relatii toxice. Pentru ca nu va ajuta nimeni. Oamenii nu inteleg ce e cu relatiile astea toxice, desi in ultima vreme s-au mai scris carti si articole online despre partenerii toxici. Dar la nivel de intelegere populara, inca suntem in urma. Inca mai vin unii, care nu stu despre ce este vorba si spun "dar hai sa ii intelegem si pe ei (abuzatorii), sunt si ei oameni cu probleme, stresati, tu esti mai inteleapta, asculta-l, iarta-l, lasa-l de la tine". Numai scriind asta, imi creste tensiunea cu cateva unitati. Lasati-i pe acesti sfatuitori zen sa preia ei cazul abuzatorilor si sa ii ingrijeasca ei, pentru ca le este foarte usor, se pare, sa cheltuiasca vieti pe care nu le au, adica pe ale voastre ca sa repare ceea ce nu poate fi reparat decat de cel mult un terapeut. Si voi salvati-va, cititi mult despre abuz emotional si relatii toxice, lucrati cu voi ca sa nu mai cautati fiorii astia durerosi si incertitudinea in relatii si sa invatam toti sa apreciem calmul si serenitatea unei iubiri sanatoase.