Abuzatorul narcisic

 A inceput mirific. Ai intalnit acest partener extraordinar. Nu credeai ca mai exista astfel de persoane pe lume. Ai simtit o conexiune aproape organica intre voi, ca si cum el era cineva dinauntrul tau, o veriga lipsa, avea iz de familie si caldura si intregire. Atat de atent la nevoile tale, atat de conectat la tine, parea ca te cunoaste cum nimeni altcineva nu ar fi reusit. Wow, parca ati fi impartasit aceleasi traume de-a lungul vietii. Si acum discutati despre ele si va plangeti de fostii si de durerile si singuratatile voastre. Parca el mai mult decat tine. Fosta era ori o" rea" si o "rece", care i-a dat papucii, ori o "imatura" si o "proasta" care nu il intelegea, cu toate eforturile facute de el in relatie. Cate complimente ti-a facut, cu cata admiratie se uita la tine, te simteai cea mai frumoasa si mai deosebita din lume!

Tocmai de asta, ceea ce a urmat a venit ca un adevarat soc. Ca si cum ti s-ar fi prabusit cerul in cap. Din senin, te-a jignit, te-a facut "proasta"..si "varza" si cel mai dureros, ti-a zis ca esti "ca restul".  Te-a umilit si jignit, iar acum nu mai raspunde nici la telefon. Te simti ultimul om, nu intelegi cu ce ai gresit. Cum ai reusit sa il dezamagesti? Iti vine sa te tarasti in genunchi, ca sa te ierte si sa fii din nou zeita lui, nu-i asa? 

Stop! In primul rand, ce traiesti acum, e un deja vu. Este ceva ce s-a intamplat de nenumarate ori in copilaria ta. Ori cu mama, ori cu tata. Acum te laudau si erai cel mai bun copil din lume si apoi bum..."esti o proasta, o incapabila,, m-ai dezamagit", "dupa cate am facut pentru tine", "dupa atatea sacrificii"..Pur si simplu retraiesti o trauma veche care ti-a modelat personalitatea si a facut ca stima ta de sine sa fie dependenta in totalitate de parerea altuia. Asta inseamna ca acel altul poate sa te striveasca din trei cuvinte. Opreste-te o clipa si gandeste-te: asa vrei sa iti traiesti viata?

Si acum explicatia:

Acest om sufera de o tulburare de personalitate. Se numeste tulburarea narcisica de personalitate. Ce face el cu tine se numeste ABUZ.

Narcisicul este un om cu o tulburare de personalitate, care poseda un ego cu 2 caracteristici principale:

1. grandomanie 

2. fragilitate extrema. 

Asta inseamna ca, desi are o parere extrem de buna despre el si se considera special, mai destept,mai dotat, cu gusturi speciale, nu ca toti "neavenitii" si "incultii" care ne inconjoara (asa suna discursul lui), in acelasi timp are un ego extrem de fragil si tocmai acesta este si secretul si paradoxul narcisicului. Este de ajuns sa faci o remarca aparent nevinovata pe care el sa o interpreteze ca un afront la adresa lui si se dezlantuie iadul pe pamant. Deci tu poti spune ceva de genul:"cum, nu stii filmul x? Dar cum e posibil ?Vai, sunt socata"..in gluma bineinteles , iar orice persoana "normala" ar raspunde ceva de genul:"guilty, m-ai prins".."sau "chiar nu stiu, m-ai facut curioasa" . Narcisicul insa se va prabusi in interior, luand remarca ta ca pe o jignire profunda, care ii aminteste de rani vechi din copilarie ("narcissitic wound"), cand era umilit de catre un parinte. Sau va interpreta gresit remarca ta, pentru ca pur si simplu nu este obosnuit si nu poate suporta niciun fel de critica, fiindca toata copilaria a fost menajat si ferit de orice remarca negativa la adresa lui. Si atunci va exploda. Nu pe loc...ci dupa putin timp, cand te vei astepta mai putin si cand te vei trezi cu o ploaie de invective, lasata cu ochii-n soare in mijlocul unei discutii sau data jos din masina, fara sa intelegi ce se intampla. Aceasta este razbunarea narcisicului, care iti va oferi ca explicatie faptul ca TU esti de vina, ca tu ai gresit , ca tu ai un defect, iar absurdul situatiei, lipsa unei logici aparente a acestei izbucniri din partea lui te va lasa complet socata si dezarmata in fata lui. Si cum tu nu l-ai fi ales daca nu ai fi avut si tu, la randul tau, propriile probleme emotionale, este clar ca pe tine te va afecta mai mult decat ar afecta o persoana care a trait intr-o familie echilibrata. O astfel de persoana echilibrata emotional , desi socata la inceput, ar reactiona asa cum este normal sa reactionezi la un astfel de comportament, se va distanta de narcisic si va vedea izbucnirea lui ca pe un red flag, Poate nu la prima izbucnire, dar sigur la a doua. Insa tu, care ai nesigurantele tale, stima de sine scazuta, vei lua vina asupra ta si vei considera ca tu ai facut ceva gresit, ii vei cauta iertarea si vei intra intr-un nou ciclu de durere, iar cu fiecare impacare cu el, te vei afunda din ce in ce mai mult in mocirla ABUZULUI.

Cheia care te-ar ajuta sa nu ramai in ABUZ ar fi ca tu sa intelegi ca adevarata cauza a iesirilor lui impotriva ta este faptul ca el, suferind de o tulburare de personalitate, interpreteaza total deplasat o remarca nevinovata de a ta. Cauza nu este ceva ce tu ai facut, cauza tine de el, nu de tine. Uneori ti-este absolut imposibil sa realizezi ce a declansat criza, pentru ca acest om are tot felul de triggere (elemente declansatoare) care pentru un om "normal" nu inseamna nimic. De exemplu, un trigger poate fi faptul ca tu ai luat un premiu, iar el se simte brusc ma prejos decat tine. Sau ca cineva te-a laudat pentru ceva si nu l-a laudat si pe el. Pentru tine nu are nicio logica si nu ai de unde sa stii care au fost triggerele, de asta incepi sa te gandesti ca ceva este in neregula cu tine, asa cum spune el. Devii o victima, manipulata de el si de perceptia lui distorsionata despre realitate.

Cum te va ABUZa in continuare:

1. Te va umili, te va jigni, te va face sa te simti ultimul om, pentru ca in perceptia lui, el se razbuna de fapt pe parintele narcisic care l-a umilit cand el era copil ("narcissistic wound")sau pentru ca nu e echipat sa faca fata niciunei critici, fiind adulat de catre un parinte narcisic.

2. Te va invidia pentru succesele tale

3. Te va manipula sa crezi ca iesirile lui nu sunt de fapt asa de rele in realitate, ci ca tu esti exagerata si le percepi mult mai rele decat sunt. Se numeste "ghaslighting" si cu tehnica asta, abuzatorul te face sa te indoiesti de propria sanatate mintala si te destabilizeaza.

4. Te va insela , pentru ca nu suporta ca tu sa ai niciun fel de ascendent asupra lui. Are o nevoie morbida sa te domine si sa te controleze, pentru ca doar asa se simte in siguranta. Inselandu-te, el este in control ,el te domina si el este cel care controleaza sentimentele din relatie. Pentru el iubirea este o amenintare, este un element de control si dominatie. Nu este capabil sa intelega si sa accepte iubirea sanatoasa dintre doi oameni.

5. Se va desparti de tine intr-un mod crud si absurd, lipsit de sens si iti va ignora incercarile de a intelege ce anume s-a intamplat.

6. Te va ignora total

7. Te va cauta si te va convinge sa o luati de la capat, pentru ca esti ca o sursa de hrana pentru el. Se hraneste cu adulatia ta, cu dorinta ta de a-l multumi ("narcisisstic supply"), iar in caz ca te indoiesti de el, simte nevoia sa te controleze din nou

Tehnicile lui de ABUZ vor avea efect la tine pentru ca si tu ai problemel tale emotionale nerezolvate, cauzate de parinti care nu te-au valorizat, nu ti-au respectat granitele emotionale si te-au abuzat emotional la randul lor. Daca nu le-ai avea, la prima criza a narcisicului, i-ai da direct papucii si povestea s-ar termina aici.

Cum a ajuns asa?

Aceasta persoana s-a nascut intr-o familie in care unul din parinti era la randul lui narcisic. Acest parinte ori l-a abuzat emotional pe copil, distrugandu-i stima de sine, ori l-a adulat, privindu-l ce pe "golden child" si ferindu-l de orice critica. Dac aparea vreo critica, intervenea imediat si se ocupa de problema in locul copilului, nepermitandu-i sa gestioneze niciun fel de emotioe negativa. A rezultat, in ambele cazuri, un copil cu un eu fragil, imatur, ccu un ego "gonflat", asemenea unui balon, care se poate sparge in orice moment si cand o face , o face cu o mica explozie: tantrumul narcisicului.

Ce este de facut?

Fugi. Probabil va fi foarte greu sa faci asta, avand in vedere ca propriile dezechilibre emotionale te-au adus in relatie. Citeste, informeaza-te, cauta ajutor, mergi la terapie (din pacate in Romania putini terapeuti sunt familiarizati cu notiunea de abuz emotional). Nu poti vindeca narcisicul. Tu trebuie sa te vindeci pe tine. Nu te lasa atras/a inapoi in relatie cu el, vei fi iar umilita si aruncata la gunoi, iar el va cauta imediat alte victime, ca sa se simta iar adulat si "in control:. Fugi. Ignora-l total si vindeca-te pe tine. Adictia de un narcisic este reala. Simti nevoia sa incerci din nou si din nou sa il faci mandru de tine. Dar secretul e ca nu pe el de fapt incerci sa il faci mandru de tine, ci pe parintele care te-a abuzat emotional. Insa te invarti pe loc, intr-o durere fara rezolutie. Nu prin Narcisic iti vei rezolva nevoia interioara. In niciun caz prin narcisic. El doar iti va intretine tortura. Doar prin munca cu tine insuti poti reusi sa rezolvi conflictul interior, nevoia neimplinita din copilarie si sa incepi sa ai relatii sanatoase. De narcisic tot ce poti face e sa fugi.

Iubirea nu trebuie sa doara

Acest text este pentru toti care se chinuie in acest moment in relatii dureroase si care nu inteleg de ce "trebuie" sa treaca prin aceasta durere fara rezolutie. 

 Inca de pe la 9 ani am inceput sa cred ca iubirea inseamna durere. Eram la o actiune tipic comunista, cu mama mea care era profesoara la un liceu. Tot liceul se strangea in piata Obor, iar elevii trebuiau sa sorteze cartofi. Imi amintesc ca intre elevi, era un baiat "problema". Nu prea dadea pe la scoala, era certat cu legea si se spunea despre el ca are si niste tulburari psihice. De cand l-am vazut, am simtit un fel de conexiune dureroasa cu el. Mi se parea deosebit si simteam o simpatie fata de el care ma durea fizic. Habar nu aveam ce se intampla si stiu ca m-am speriat foarte rau atunci. De ce as fi avut asa emotii puternice privind un adolescent necunoscut si cu evidente probleme de comportament? Abia mai tarziu am aflat ca erau primele manifestari ale faptului ca crescusem intr-un climat emotional profund disfunctional, care avea sa ma afecteze cateva decenii sau chiar jumatate din viata. Invatasem in familia mea ca iubirea e forta implacabila, absurda, misterioasa, careia trebuie sa i te supui neconditionat si sa ii aduci jertfa tot ce ai. Si mai presus de orice, invatasem ca iubirea e ciudata, nebuna, niciodata calma si normala. Si atunci, de ce mi-ar fi placut de un baiat linistit si obisnuit? Acest lucru era de neconceput in mintea mea. 

Vreau sa incep prin a spune ca oamenii pentru care iubirea inseamna durere si suferinta, asa cum a insemnat si pentru mine atatia ani, sunt oameni care in copilarie au fost in termeni nestiintifici, dar sugestivi- "spalati pe creier". Eu am fost "spalata pe creier", exact ca intr-o secta despre care citim intr-un articol de pe wikipedia. Oamenii sunt fiinnte sociale si depind de ce ii invata parintii lor, de cand se nasc si pana tarziu in adolescenta. Exista o etapa critica in copilarie in care absorbim tot ceea ce primim din exterior si acele prime interactiuni cu cei care ne poarta de grija isi vor pune amprenta asupra intregii vieti. Ce ne fac parintii in primi ani de viata, se chinuie apoi terapeutii ani grei sa "desfaca". Haideti sa luam un exeplu concret. Un copil se naste intr-o familie. Mama are tulburare narcisica de personalitate. Pentru ea, copilul venit reprezinta confirmarea valorii ei ca om, femeie, membra a societatii, nu reprezinta in primul rand o fiinta umana care are un scop in sine. Copilul este pentru ea materialul perfect pe care il poate plamadi pentru a-si crea un suspus care sa o divinizeze. Se simte un zeu care isi plamadeste propriul ei credincios. Va dati seama cat de atotputernica se simte? Cat de adictiv este sentimentul? Acel copil creste stiind ca mama lui este e o divinitate. Ea este singura care ii poate anula frustrarile cu o vorba. Doar ea ii poate raspunde la intrebari, doar ea poate lua decizia corecta. Doar ea cunoaste adevarul. Doar ea trebuie iubita. Copilul devine adolescent si adolescentul crede aceleasi lucruri. Cand vine timpul primei indecizii, adolescentul nu stie sa ia o hotarare, pentru ca mama nu l-a invatat sa analizeze datele si sa aiba incredere in intuitia lui. Mama l-a invatat sa vina la ea si ea va lua decizia. Cand vine timpul primei frustrari, adolescentul e daramat fara prezenta mamei, pentru ca mama nu l-a invatat ca resursele de a depasi frustrarea sunt inauntrul sau, nu in exterior. Mama l-a invatat ca doar cu ajutorul ei, din exterior, poate depasi frustrarea. In continuare ma voi referi la adolescent la genul feminin, desi acesti copii sunt de ambele genuri. Si astfel adolescenta creste si cand va avea primul iubit, se va raporta la el exact la fel cum a fost invatata. Il va privi ca pe un supraom, ca pe un zeu, care este stapanul emotiilor ei, responsabil pentru sentimentele ei, este cel care cu un gest sau o vorba ii poate alina durerea, ii poate spulbera neincrederea sau dimpotriva, o poate darama sau o poate pedepsi dupa bunul plac.

Si astfel, adolescenta/tanara incepe sa descopere ca iubirea romantica doare. Ca e absurda, adictiva, ciudata si atotputernica. Ca se indragosteste de niste "nebuni", de niste ciudati, de niste toxici care o chinuie , o umilesc si isi bat joc de ea, dar de care nu se poate desprinde. Parca ar fi vrajita, in secolul XXI. Pleaca si apoi tot la ei revine, parca de ei ar depinde stima ei de sine, bunastarea ei, fericirea ei. De ce ? Pentru ca asa au fost aceste fete conditionate sa creada de catremamele lor, de parintii lor inca de cand erau in scutece. Aceasta conditionare este foarte puternica, nu trebuie tratata cu superficialitate. Omul, ca fiinta sociala, este preconditionat genetic sa depinda de parinti, deci daca ei l-au crescut intr-o maniera "defecta", nu de mirare ca ii va fi foarte greu (dar nu imposibil) sa se repare mai tarziu.

De ce sunt, insa, acesti iubiti toxici? Ce ii face toxici? De ce umbla ei , liberi, pe strada (joke) si de ce gasesc victime cu atata usurinta? Si ei la randul lor sunt copii crescuti de parinti "defecti". Crescuti intr-un climat de neincredere, de neglijenta, de raceala, de abuz. Unii cred ca nu sunt demni de iubire si isi chinuie viitori parteneri cerandu-le sa le demonstreze ceva ce oricum nu vor crede niciodata: ca sunt iubiti. Pedepsindu-i mereu pentru o vina ce nu le apartine partenerilor, ci ii apartine parintelui care nu i-a iubit. Alti astfel de iubiti toxici isi ademenesc partenerele cu o imagine ideala, ireala, cu un comportament aparent impecabil, grijuliu, curtenitor, iubitor, ca apoi sa le respinga fara niciun motiv sau pentru motive puerile, numai ca sa le vada suferind. De ce? Pentru ca asa isi demonstreaza lor insisi ca sunt valorosi, ca sunt doriti, ca sunt importanti. Asa au invatat sa faca din familie sau cu asta i-au lasat familiile lor disfunctionale: cu o neincredere bolnava, cu un gol ce nu poate fi umplut. Putem noi, cei chinuiti, sa ii reparam pe acesti oameni? Putem sa le umplem noi golurile? Nu. Cititi inca o data: NU. O sa ne pierdem vietile si o sa ne distrugem incercand. Nu este vina noastra, nu este responsabilitatea noastra. Responsabilitatea noastra este sa ne vindecam pe noi,. Pentru ca nu am fi fost niciodata atrasi de acesti oameni "toxici" daca nici noi, la randul nostru nu am fi fost "damaged". Fiecare am fost afectati de interactiunea cu familiile noastre in moduri diferite. Unii devenim pradatori, altii victime. Pradatorii cu greu constientizeaza ca au o problema, cel mai adesea niciodata. Victimele realizeaza ca sunt prinse in relatii toxice, dar nu au puterea sa se desprinda. Daca va dati seama ca sunteti intr-unul din scenariile astea si cel mai probabil va veti da seama din ipostaza de victima, cautati ajutor. Desprindeti-va din relatia toxica, pentru ca nu il veti putea schimba voi pe abuzator. 

Cum ar trebui sa fie iubirea, atunci? S-ar putea sa va plictiseasca cum ar trebui sa fie. Pentru ca iubirea sanatoasa nu doare. Nu te face sa plangi in hohote, crezand ca s-a sfarsit lumea. Nu te face sa tremuri de dorinta sau de nervi. Nu te face sa cersesti atentie si alinare. Dar ce face? Te face sa zambesti. Te face sa dormi bine noaptea, pentru ca te simti in siguranta. Te face sa faci planuri de viitor. Te face sa te cuibaresti comod in locasul ei caldut, nu sa iti explodeze inima in zeci de cioburi. Cam asa e iubirea sanatoasa.

M-am trezit pe la 20 de ani ca scriam eseuri despre iubirea pura. Asa ii ziceam eu. Chinuita fiind de iubiri toxice, incercam, cu disperare, sa gasesc o scapare. Si mintea mea gasise rezolvarea, dar doar pe hartie. Rezolvarea era un fel de iubire pura, care nu doare, nu e geloasa, nu sufera, nu pretinde. Eu de gasit, gasisem ceva, dar de implementat emotional mi-era imposibil. Trebuia sa trec prin multe relatii toxice si multa durere si suferinta ca sa sa vina si momentul de declic care sa ma salveze. "Trebuia"...nu, nu trebuia, as fi putut primi ajutor, numai ca pe mine nu m-a ajutat nimeni. Oamenii nu stiu multe despre relatiile toxice si cu atat mai putin despre cauzele lor. Imi amintesc ca am intrebat-o pe mama de ce ma chinuie asa iubitul. Si mi-a zis: "face fite in amor". Nu m-a ajutat cu nimic raspunsul. Apoi am intrebat-o pe mama iubitului (cea mai mare greseala). Nu va sfatuiesc sa cautati niciodata ajutior la mamele iubitilor toxici. Pai ele sunt cel mai adesea parte din problema, daca nu chiar cauza problemei. Nu o sa va raspunda niciodata ca copilul lor are probleme grave si ca ar trebui sa scapati cat mai repede din relatie. Dimpotriva, o sa va zica ca e vina voastra ca nu ii cunoasteti asa bine cum ii cunosc dansele, ca atunci ati fi invatat sa taceti mai mult si sa ii lasati in pace sa le treaca toanele (crizele). Mama iubitului de atunci mi-a zis exact asta. Ca asa e el, ca trebuie inteles, ca ea il intelege mai bine, ca trebuie sa tac si sa rabd, sa fiu mai calma , mai intelegatoare...Si mi-a prelungit durerea si suferinta cu inca vreo 5 ani pana cand m-am trezit si am lasat-o pe ea sa fie calma cu fiul ei nervos, amandoi fiind orbi si muti la problemele lor si la problemele pe care le cauzeaza celorlalti.

Am scris acest text pentru fetele (si baietii) care sunt in relatii toxice. Pentru ca nu va ajuta nimeni. Oamenii nu inteleg ce e cu relatiile astea toxice, desi in ultima vreme s-au mai scris carti si articole online despre partenerii toxici. Dar la nivel de intelegere populara, inca suntem in urma. Inca mai vin unii, care nu stu despre ce este vorba si spun "dar hai sa ii intelegem si pe ei (abuzatorii), sunt si ei oameni cu probleme, stresati, tu esti mai inteleapta, asculta-l, iarta-l, lasa-l de la tine". Numai scriind asta, imi creste tensiunea cu cateva unitati. Lasati-i pe acesti sfatuitori zen sa preia ei cazul abuzatorilor si sa ii ingrijeasca ei, pentru ca le este foarte usor, se pare, sa cheltuiasca vieti pe care nu le au, adica pe ale voastre ca sa repare ceea ce nu poate fi reparat decat de cel mult un terapeut. Si voi salvati-va, cititi mult despre abuz emotional si relatii toxice, lucrati cu voi ca sa nu mai cautati fiorii astia durerosi si incertitudinea in relatii si sa invatam toti sa apreciem calmul si serenitatea unei iubiri sanatoase.

In atentia mamelor de adulti cu tulburari de personalitate: nu gresiti din nou, incercand sa reparati trecutul!

Acest articol se adreseaza mamelor de adulti cu tulburari de personalitate precum Borderline sau tulburare narcisica. Este foarte posibil ca nici sa nu stiti ca fiul sau fiica voastra sufera de aceste tulburari. Dar cu siguranta stiti ca ceva este in neregula cu el/ea. Voi folosi mai departe genul masculin cand ma voi referi la copilul vostru adult, dar poate fi, in egala masura vorba de fiul sau de fiica voastra. Asa cum veti citi in cuprinsul articolului, intentia mea nu este sa va acuz. Ati avut propriile dificultati, propria istorie trista din copilarie sau pur simplu nu ati constientizat consecintele unor actiuni de acum mult timp. Nu ne putem intoarce in timp. Dar putem descifra trecutul si sa folosim ce am invatat ca sa schimbam ceva acum. Intentia si rugamintea mea este sa constientizati impactul pe care actiunile voastre il pot avea in prezent.

Stiti ca ceva este in neregula cu fiul vostru, chiar daca nu a primit unul din diagnosticele de mai sus. Stiti ca nu a avut parte de cea mai fericita copilarie si stiti, desi nu vreti mereu sa va ganditi la asta, ca e si din vina voastra. Si mai stiti ca de-a lungul vietii sale de adult, a avut mereu anumite probleme, poate cu legea, poate la serviciu (adica la toate serviciile pe care le-a avut vreodata), poate, de fapt sigur, in toate relatiile romantice pe care le-a dezvoltat. Stiu ca e mai comod si va face sa va simtiti mai in siguranta sa va spuneti aceeasi poveste: “copilul meu e normal, dar a avut ghinion...in ziua de azi, angajatorii sunt rai, colegii sunt egoisti, femeile sunt interesate, legile sunt nedrepte”. Dar, in adancul sufletului, stiti ca de fapt, ceva in personalitatea fiului vostru, nu se incheaga intr-un mod armonios. E mai impulsiv, mai vulcanic, mai necumpatat, pare a nu intelege exact cum functioneaza lumea, pare a nu se adapta normal la viata de zi cu zi si la complexitatea de provocari pe care viata le pune tuturor. Ceva pare in neregula cu el. Nu se poate sa se certe chiar cu toti angajatorii, nu-i asa? Nu se poate ca la orice serviciu avut, cineva sa aiba ceva cu el. E greu de crezut ca are atatea amenzi doar asa, dintr-o neintelegere. Nu se poate ca toate partenerele romantice sa fie asa rau intentionate incat sa piarda 5,6,7,8 ani din viata lor cu fiul vostru numai ca sa il chinuiasca.

Dar sa incepem cu inceputul. Totul porneste din copilarie. Oricat am vrea sa credem ca aceasta perioada din viata copiilor nostri nu e asa importanta si adultul poate depasi cu vointa si ambitie, neajunsurile copilariei, din pacate, nu e asa. Copilaria este cruciala pentru adultul de maine. Daca copilul este neglijat, respins, ignorat, nu neaparat abuzat(desi atunci cu atat mai mult), ci doar neglijat, neascultat, nevalidat, acest copil va ajunge un adult cu tare emotionale, cu probleme relationale, un adult care sufera si care produce enorm de multa suferinta unor persoane din viata lor.  Aceste persoane sunt partenerii lor romantici, care, efectiv, vor plati pentru greselile cu voie si fara voie ale parintilor acestor adulti probematici. Cu alte cuvinte, daca voi, mamelor, din naivitate ,nestiinta sau avand propria voastra poveste trista din copilarie, ati gresit in cresterea lor, cei care vor plati pretul vor fi viitorii parteneri romantici ai fiilor vostri, pe care fiii vostri o sa proiecteze toate neimplinirile pe care le-au simtit ei in copilaria lor. Iubitele si sotiile lor vor fi cele care vor incasa toate frustrarile si neimplinirile fiilor vostri. Daca s-au simtit neglijati sau neascultati in copilarie, pe ele isi vor varsa acum amarul, fara ca partenerele sa faca efectiv ceva care sa justifice reactiile lor disproportionate.

Vreau sa subliniez faptul ca nu va acuz. Multe mame nu fac decat sa incerce sa se descurce in situatii dificile de viata cu resursele limitate pe care le au si purtand ca o povara propria lor poveste trista din copilarie. Unele mame nu pot pur si simplu mai mult. Altele sunt la randul lor purtatoare de tulburari de personalitate. Altele se gasesc in relatii cu abuzatori, care le abuzeaza si pe ele si pe copii si care cred ca tacand si facandu-se ca nu vad ce le fac sotii, lor si copiilor, or sa se puna la adapost si pe ele si pe copii. Ce greseala! In astfel de situatii cel mai bine pentru copil este ca mamele sa se desprinda imediat de relatia abuziva si sa isi scoata copilul din situatia de abuz, altfel modelul disfunctional din familie se va transmite mai departe ca un virus, infectand noi si noi generatii de copii.

Cert este ca ceva ati gresit in ceea ce ii priveste pe copiii vostri, repet, nu neaparat din vina voastra. Dar este momentul sa recunoasteti fata de voi insiva ca da, ati gresit. Poate ca nu ati petrecut suficient de mult timp cu ei, poate ca i-ati neglijat la varste critice cum ar fi perioada dintre 6 luni si 2 ani, cand se pun bazele atasamentului viitorului adult, poate ca le permiteati partenerilor vostri sa ii umileasca si sa ii insulte cand erau la varsta cand se formeaza stima de sine, poate ati vrut sa ii transformati in tot ce nu ati fost voi, fara sa le respectati individualitatea, poate nu i-ati ascultat, nu i-ati validat, nu i-ati incurajat, poate i-ati respins, poate i-ati manipulat sau v-ati jucat cu mintile lor. Ceva ati gresit.

Iar acum, ca sunt adulti si ca va loviti constant de probleme in ceea ce ii priveste, ca ii vedeti nefericiti in relatii si in viata profesionala, acum gresiti din nou. Cum? Hiperprotejandu-i. Trecandu-le cu vederea erorile flagrante. Consolandu-i si dandu-le dreptate cand este evident ca nu au. Cu alte cuvinte, voi incercati acum sa reparati ce ati gresit cand ei erau mici, facand tot ce nu ati facut atunci, insa exact acum este cel mai prost moment sa faceti asta. Acum, ca au crescut cu aceste persobnalitati disfunctionale, acum nu este momentul sa ii cocolositi, sa fiti indulgente, dimpotriva. Este momentul sa fiti un stalp al realitatii pentu ei. Puteti si trebuie sa fiti empatice cu suferinta lor, dar stabiliti limite sanatoase! Ajutati-I sa vada cum si de ce gresesc. Ajutati-I sa invete sa respecte limitele altora. Prezentati-le un punct de vedere real, matur, ponderat.

Stiu ca e usor sa cadeti in greseala de a le suporta orice. Am cazut si eu in aceasta greseala de atatea ori cand am fost in relatie cu oameni cu Borderline sau tulburare narcisica. Cand el venea sa imi spuna cum le-a gresit unul si altul si cum e de vina societatea pentru esecurile lui, ma trezeam inganandu-I aprobator si plangandu-ma odata cu el de rautatea lumii din jur, doar pentru ca voiam liniste si aprobare din partea lui. Voiam sa il aprob ca sa fiu aprobata. Voiam sa ma considere aliata lui. Sa ma aprecieze, sa nu ma desconsidere. Aveam propriile mele probleme si eram codependenta, un termen greu de inteles de publicul larg, dar care inseamna exact asta: sa fi dependent de aprobarea unei personalitati dificile, pe care o sustii cand e evident ca greseste si careia, fara sa realizezi, ii intretii viciile si problemele, ba chiar bunastarea ta ajunge sa depinda de statutul asta al tau  de salvator si tutore al lui.

Unele mame se mint ca daca incearca sa fie mai critice cu fiii lor, acestia vor cadea mai rau in diverse vicii si comportamente autodistructive. Altora le e teama ca fiii lor le vor indeparta din vietile lor si nu ar suporta asta. Dar nu se gandesc cat de mult rau le fac de fapt, aprobandu-le si inlesnindu-le pana la urma comportamentul disfunctional. Le rapesc practice sansa la vindecare, sansa la fericire, la o viata normala. Si nu se gandesc chiar nicio clipa la victimele colaterale: la partenerele fiilor lor si la copiii lor, nepotii lor. Sotiile si prietenele fiilor lor sunt considerate, in momentul in care se produce rupturi sau si inainte daca exista situatii conflictuale, drept malitioase, razbunatoare, rau-voitoare. Pentru ca asta le spun fiii si mamele considera ca trebuie sa fie de partea lor orbeste, pentru toate motivele expuse mai sus. Mamele simt nevoia sa fie pentru fiii lor tot ce nu au putut fi cand ei erau copii. Problema este ca  fiii lor nu mai sunt copii! Nu mai sunt niste copii neajutorati si inocenti. Sunt adulti in toata firea, care devasteaza suflete si vieti. Acum este momentul, mamelor, sa vedeti lucrurile asa cum sunt si sa ii ajutati cu adevarat: mentineti-va o privire obiectiva asupra situatiei, fiti alaturi de ei dar cu un sfat critic daca e nevoie, impulsionati-i sa mearga la terapie. Ajutati-i sa isi normalizeze vietile, fiindca incurajandu-le invaliditatea (tulburarea de personalitate) ii condamnati la suferinta eterna, oricat de apocaliptic suna. Si inca un sfat: fiti empatice cu partenerele lor. Ele sunt de cele mai multe ori victime ale abuzului emotional, carora le-a fost teribil de greu sa se elibereze din temnita abuzului, care cel mai probabil s-au izolat de reteaua de suport, prieteni, rude si care chiar au nevoie cu disperare sa fie crezute si intelese. Iar in final, dar poate cel mai important, nu uitati de nepoti. Nu inchideti ochii cand ii vedeti expusi la aceleasi stari conflictuale si la acelasi mod disfunctional de a trai viata. Pentru ca ei vor duce povestea mai departe.

Precizare: Acest articol se adreseaza mamelor, deoarece ele au tendinta de a cadea in codependenta (acceptarea si incurajarea chiar fara intentie a unui comportament disfunctional al fiului/fiicei) cand copiii lor adulti sufera de tulburari de personalitate. Insa, in ceea ce priveste greselile comise de parinti in copilarie, acestea pot apartine in aceeasi masura si TATILOR, cu consecinte profund negative.

Objectificarea fetitelor prin imbracaminte

Ajung intr-un parc pentru copii. Peste tot, parinti cu bebelusi si copii foarte mici, care abia invata sa mearga. Baieteii sunt imbracati practic: body sau tricouas si pantalonasi scurti tip bermude, care se termina la nivelul genunchiului, protejandu-i cand merg de-a busilea. Cand ma uit la fetite, raman perplexa. Sunt imbracate in rochite elaborate, cu volane, dantela, ciucuri, ba unele au si margele la gat. Le incurca la catarat, nu le protejeaza genunchii si nu au nicio utilitate. Si  atunci, "de ce!?" , ma intreb . Scop practic: zero. Scop estetic? La varsta lor: inexistent. Privirea mi se ridica spre mame si tati. Acolo e raspunsul. Hainele fetitelor le servesc LOR, nu copiilor lor.
Si asa ajungem la STATUT si la nevoia de acceptare sociala. Multi oameni isi incarca copiii, prin proiectie, cu frustrarile si nevoile lor neimplinite, cu esecurile proprii. Femei care nu se simt suficient de "femei" isi impopotoneaza fetitele cu imbracaminte indicatoare de gen, potrivite unei femei. Ele traiesc prin fetita lor, care devine un obiect cu scop de defulare a frustrarilor mamei. In timp ce scriu, privirea imi aluneca catre un leagan din fata mea. O fetita blonda de maxim doi ani e data in legan de o sora mai mare. Fetita are o rochita minuscula. Chiloteii prea largi ii atarna sub rochita si ea se chinuie sa si-i aseze cu manutele. Ma revolta si ma uit in dreapta: o bunica pazeste o fetita pana int-un an care merge de-a busilea pe jos. Are rochita si isi taraste genunchii pe asfalt. Uneori se odihneste in fundic, direct pe pampers. Bunica o imbraca probabil asa, pentru ca "asa se imbraca fetitele ". Nevoile copilului palesc in fata nevoii de a "fi in randul lumii". Aceste bunici sunt cele care te cearta la coada la supermarket ca ti-ai imbracat fetita in bleu si ele au crezut ca e baietel. Faptul ca parintii traiesc in dictatura culorilor devine evident  in raionul cu confectii pentru bebelusi, unde afli ca exista doua sectiuni separate, pentru bebelusi fetite si pentru bebelusi baieti si ca trebuie sa sa  imbraci fetita in roz si baietelul in albastru. Ma linistesc putin cand observ o fetita in pantaloni scurti bleu si tricou. In urechi are insa cercelusi, i-au fost gaurite cu un ac la o varsta la care nu poate decide daca vrea sau nu aceasta modificare corporala.
Mai tarziu, lucrurile se vor complica si mai mult. Fetitelor si baieteilor li se vor aloca roluri traditionale, vor primi jucarii diferite si va incepe bombardarea cu judecati de gen.
Dar revenind la aceasta varsta aparent inocenta si la imbracamintea fetitelor, le voi reaminti parintilor  ca fetitele atat de mici nu apreciaza rochitele, volanele si zorzoanele si nu au nevoie de ele. Parinti de fetite, care le imbracati in rochite, va rog, purtati-va frustrarile, purtati-va nevoile si mai ales, purtati-va rochitele.

Despartirea de un Borderline

Toti ne-am mai despartit de cateva ori in viata, dar niciodata nu a trebuit sa trecem prin asa ceva. De unde atata chin in despartirea asta? De unde sentimentul asta de vina sufocanta, ca si cum am fi ucis pe cineva, cand de fapt noi doar am incercat sa ne punem la adapost de chinul si teroarea induse de partener? De unde rusinea asta coplesitoare, de parca am fi ultima taratoare de pe fata pamantului si am vrea sa ne ascundem intr-o vagauna sub pamant? De unde atata durere si confuzie?
Acestea sunt intrebarile, pe care, confuzi si epuizati, ni le punem in urma ACELEI despartiri. Mai mult, facem greseala sa credem ca dat fiind intensitatea acestor emotii si efectul lor devastator, probabil ca inseamna ca il iubim foarte mult pe partener, ca a fost alesul/aleasa si ca viata fara el/ea(voi folosi alternativ pronumele, pentru ca Borderline afecteaza ambele sexe) va fi iadul pe pamant. Poate ar trebui sa il sunam? Si sa incepem din nou cosmarul?!?

Realitatea insa e departe de aceste asumptii ale noastre. Emotiile pe care le simtim nu sunt noi, sunt chiar foarte vechi si le cunoastem din copilarie. Le-am mai simtit, in relatie cu primele figuri semnificative din viata noastra, artizanii modului nostru de a simti iubirea din prezent, parintii. Ce au atat de special partenerii din prezent este pur si simplu faptul ca modul lor disfunctional de a relationa , capatat tot in urma unui stil parental defect, activeaza, ca un intrerupator, exact acele emotii vechi ale noastre. In felul asta ne trezim ca suntem iar copiii vulnerabili si confuzi de odinioara, coplesiti de ceea ce simteam. Ca sa ne vindecam, e necesar sa accesam acele emotii din trecut, sa intelegem ce le cauza si sa le acceptam ca parte a trecutului nostru. O reactie fireasca cand le descoperim este cea de furie: de ce am ramas cu scheletele astea in dulap? Nu ma puteam maturiza si eu si sa le depasesc? Ce problema am de sunt cramponata in chestiile astea primitive de cand eram un copil prost? De ce ma fac sa devin inlantuita de un "nebun" in prezent? Dar furia nu o sa ne ajute sa le vindecam, furia si respingerea lor o sa le mentina vii si o sa interfereze in continuare cu viata noastra. Trebuie sa avem compasiune fata de acel copil confuz si speriat sau coplesit din trecut, sa il intelegem, sa il acceptam si atunci rana (poate) se va vindeca.

Si acum un exemplu concret. Cand eram copil, o figura semnificativa din copilaria mea avea obiceiul sa ma faca sa ma simt vinovata pentru diverse lucruri.Daca nu actionam asa cum isi dorea, rezulta ca sunt un copil rau, nerecunoscator si plasa asupra mea o greutate existentiala care ma depasea: Vina. Aceasta vina era aproape vie, palpabila. O simteam ca pe o greutate imensa care ma paraliza. Ea putea fi invinsa numai dezicandu-ma de comportamentul nedorit, cerandu-mi iertare si primind apoi iertarea. Cand primeam iertarea, Vina se disipa ca prin farmec, eu traind astfel cu ideea ca acea persoana semnificativa are puteri uriase asupra mea: ea, doar ea ma poate face sa ma simt bine din nou. Puterea de a ma face sa ma simt bine nu mai imi apartinea mie, ci unei alte persoane. Mi se intampla uneori sa gresesc in mod repetat. De fiecare data fugeam sa primesc iertarea. Ea imi era acordata, de fiecare data. Nu eram niciodata lasata sa infrunt consecintele greselii mele. Cineva "atotputernic" repara greseala, ma ierta si imi sugera ca mi s-a facut o mare favoare fiind iertata din nou, pentru care eu eram profund recunoscatoare. Stiam ca sunt rea si vinovata si eram recunoscatoare ca cineva atotputernic este marinimos, ma iarta si ma absolva de greseli.

Chiar cand parintele are cele mai bune intentii, obiceiul de a ierta orice (cuplat sau nu cu discursul de inducere a vinei)este un obicei egoist: el nu ajuta copilul, ci ajuta parintele. Ajuta parintele sa se simta generos, insa nu il invata pe copil sa faca fata consecintelor actiunilor sale. Una este acceptarea neconditionata, care este benefica si alta este iertarea neconditionata, absenta limitelor sanatoase si preluarea tuturor problemelor copilului, care este din start disfunctionala si nu ii face copilului niciun serviciu.

Revenind la copilaria mea, mi se sugera de asemenea ca daca sunt "rea", devin nedemna de iubirea si grija care mi se poarta, iar nesupunerea mea este un sacrilegiu la adresa lor. Ma ma miscam intr-un spatiu foarte strans, ca o inchisoare. "Esti cum spun eu sau esti rea si vinovata". Aveam aripile taiate. Toata aceasta manipulare emotionala era foarte subtila. Nu mi se interzicea sa fac lucruri, ci sa fiu. Nu puteam fi independenta, nu puteam sa invat sa fiu autonoma, nu puteam sa cresc mare. Aceste lucruri firesti erau un atentat la imaginea si pozitia persoanei semnificative. Modul in care figura semnificativa gestiona iubirea si iertarea in viata mea de copil lasa sa se intrevada trei idei de baza, care se transpun intr-un anume fel in viata mea adulta. Ele erau:
1. Fara iubirea mea, esti nimic. In viata adulta aceasta idee a devenit: iubirea e totul. Fara ea esti nimic. Fara aprecierea altora esti nimic.
2. Daca nu esti cum spun eu, nu meriti iubirea mea.
In viata adulta: iubirea e conditionata. Trebuie sa renunti la dorintele tale ca sa mentii iubirea.
3. Desi gresesti in repetate randuri, eu iti fac o mare favoare ca continui sa te iubesc. In viata adulta: trebuie sa fii recunoscator pentru ca esti iubit.

Cand am incercat sa ma despart prima oara de un Borderline, am observat cu groaza si stupoare ca nu pot. Mai terminasem relatii si inainte, dar nu avusesem nicio problema in a le pune capat. De data asta, imediat cum incheiam, ma simteam ingrozitor de vinovata, rusinata si eram incet asediata de o nevoie dureroasa de a repara lucrurile si a reinnoda relatia. Gandul asta pe de alta parte, ma umplea de furie si revolta. De ce ar vrea o parte din mine sa imi boicoteze alegerea si sa ma impinga din nou spre suferinta? Inauntrul meu se purta un razboi care ma extenua. Ce era diferit fata de celelalte despartiri? In primul rand, ceilalti nu ma invinuisera. Poate au fost suparati, poate mi-au reprosat lucruri, dar nu m-au invinuit. Borderline a plasat imediat toata vina asupra mea. M-a numit ultimul om, o scursura pe fata pamantului, care ii distruge viata. Ironia era ca eu ma desparteam ca sa ma protejez de haosul si agresiunile lui.  Am inteles ca el reactiona asa deoarece in acele momente nu mai era in realitatea prezenta, ci intr-o realitate interioara, in care eu eram un parinte sau alta figura semnificativa care l-a ranit. Am atins subiectul in articolul Nu te mai iubesc sau tortura Borderline. Pe langa invinovatire, Borderline incerca sa ma recucereasca. O chestie paradoxala, de genul :"esti ingrozitoare, dar tot te vreau", care ma induiosa in mod inexplicabil.  Daca rezistam, atacurile continuau. Dupa ce aceste actiuni se repetau de cateva ori, venea lovitura de gratie din partea Borderline-ului: spunea ca s-a saturat sa ma ierte pentru indrazneala de a ma distanta de el si isi retrage afectiunea. Atunci, invariabil, eu cedam si il cautam. Emotia suscitata de atacul lui era prea mult de suportat pentru mine. Ce se intampla de fapt? Eu retraiam un scenariu asemanator cu cel din copilarie. "Greseam" afirmandu-mi independenta, eram invinuita, apoi " iertata" in  mod repetat si cum nu renuntam la pozitia mea, eram blamata si pierdeam iubirea. Simteam vina si recunostinta ca in ciuda faptului ca sunt ":rea", inca mi se acorda iubirea. Ma inselam groaznic. Borderline-ul nu ma iubea, in adevaratul sens al cuvantului. Nu te porti asa cu un om pe care il iubesti. Borderline-ului nu ii pasa de ce simteam eu, el voia sa cedez si sa ii fac pe plac, indiferent cum ma facea asta sa ma simt. Cele trei  idei disfunctionale din copilarie se activau in aceste momente:"fara iubirea lui sunt nimic. (Fericirea mea e in mainile lui). Mi-a facut o faavore ca m-a iubit. Trebuie sa renunt la independenta mea ca sa nu pierd iubirea lui".

Si iata cum, reuseam sa ajung, adult fiind, manipulata emotional, exact ca un copil, de catre o persoana cu o tulburare de personalitate care actiona si ea, la randul ei, manata de un pattern distrugator.

Sa ii port de mila Borderline-ului pentru ca e si el o victima? Nu. Borderline-ul face rau. Constient sau nu, are sansa sa se schimbe, cautand ajutor. Si noi suntem influentati de fantome din trecut, dar nu facem rau altor persoane, in afara de noi insine.

Este greu sa accesam emotiile copilariei ca sa intelegem reactiile din prezent? Da. Ajuta sa le accesam? Da, dar nu este suficient. O sa incetam sa mai fim influentati in ele odata ce le acceptam si ne iertam? Sper ca da, insa nu pot spune cu siguranta da. Ne va ajuta sa nu mai orbecaim in confuzie si durere, dar ne va face imuni la durerea provocata de Borderline? S-ar putea sa nu devenim niciodata imuni,  iar conditionarea din copilarie si jocul de-a Demiurgul al unui parinte inconstient, sa ne urmareasca toata viata.

"Nu te mai iubesc" sau tortura Borderline

Imi doresc sa scriu despre chinul relatiei cu un Borderline de multi ani. Am amanat mereu pentru ca nu voiam sa uit nimic. E un subiect ingrozitor de trecut cu vederea la noi. Psihoterapeutii nu sunt pregatiti sa faca fata cantitatii enorme de durere, nici naturii durerii unei persoane in relatie cu un Borderline, un narcisic sau unui abuzator cu o tulburare de persoanlitate. Nu voiam sa uit nimic, pentru ca stiam ca o sa fie citit de persoane care sufera in astfel de relatii si orice indiciu pentru ei poate fi semnificativ. Cu toate astea, am ajuns sa scriu articolul in momentul asta si nu mai tarziu, nu pentru ei. Ci pentru mine, care am trait relatia cu un Borderline si pentru ca ma simteam nedreptatita , ca orice victima (al naibii de greu cuvant) fata de cercul de cunsocuti al acestuia. Multi neavizati din cercul unei astfel de relatii vad imaginea relatiei in oglinda. Vad un Borderline sarmant, inocent si chinuit de o partenera lucida si cu intentii malitioase, cand, in fata oglinzii sta un Borderline dezlantuit, abuzator, provocator si o victima suferinda, incercand sa rationalizeze chinul si sa supravietuiasca.

Desi sunt mai multe tipuri de relatii cu mai multe tipuri de abuzatori, in articolul acesta o sa scriu despre relatia cu un Borderline.  In articol, voi folosi cu predilectie genul masculin, atat pentru Borderline, cat si pentru partener. Fiecare poate inlocui cu genul potrivit.
Borderline-ul NU este un monstru. Borderline-ul este o fosta victima, care a invatat un singur mod de supravietuire. Acesta e ca un sistem de operare, pe care Borderline-ul il "incarca" si il foloseste ca sa relationeze cu ceilalti. Desi e un sistem complex, algoritmii de baza sunt simpli. Daca esti in relatie cu un Borderline si habar nu ai ca exista asa ceva pe lume, e posibil sa nu stii niciodata ce te-a lovit. Daca mergi in terapie la noi (vorbesc din experienta), o sa fii si mai confuzat decat atunci cand ai cautat ajutor. Daca esti foarte constient de reactiile tale, ai un simt al realitatii cat de cat trainic si faci munca de cercetare, ai sanse sa realizezi dupa un timp (poate dura ani de zile) despre ce e vorba in boala asta ciudata care te-a lovit si dupa asta, lucrurile devin putin mai usor de inteles si de acceptat.

O relatie cu un Borderline incepe feeric. Literatura de specialitate numeste asta "luna de miere" a relatiei. Nu este insa o simpla perioada de infatuare, in care toate sunt roz. Borderline-ul depaseste cu mult acceptiunea comuna de luna de miere. Borderline-ul idealizeaza. Te pune pe un piedestal. Te imbraca in matase si brocart si-ti aseaza o coroana de frunze de maslin pe cap. Piedestalul e undeva la inaltimea muntelui Olimp. La tentativele tale de a reveni cu picioarele pe pamant si a-ti da coroana jos, pentru ca na, pare prea mult, te convinge cu luna si cu stelele ca acolo e locul tau si-i vei zdrobi inima daca nu accepti sa ramai sus, pe soclul tau. Dupa un timp, nu ti se mai pare deplasata atata adulatie. Ajungi sa crezi ca ai intalnit un om cu totul deosebit si asta va fi noua ta normalitate pentru restul vietii. Expresia din ochii unui Borderline care te aduleaza este ceva ce nu o sa uiti niciodata: doi ochi care te urmaresc cu atat grija, admiratie, respect, daruire - par a fi ochi multi fatetati, cu o fateta de la un copil care depinde de tine, una de la un discipol devotat si alta de la cel mai infocat iubit. Sunt ochi care te glindesc aproape demiurgic. Unde e fateta adultului care te iubeste sincer, cu masura realitatii, insa? Nu e.
Instaurata pe noul tau soclu, inevitabil ajungi sa faci greseli. Este posibil si ca atata admiratie sa ti se urce la cap. Borderline-ul te va lasa sa le faci. Nu va avea o discutie de tip adult-adult cu tine in care sa exprime ca il deranjeaza sau sa impuna niste limite. Greselile tale au rost, ele sunt dovezi ca oamenii sunt rai, ceea ce este unul dintre algoritmii fundamentali ai sistemului de operare Borderline.


Si-apoi, urmeaza izgonirea din Rai. Caderea. Borderline-ul iti ia coroana, iti rupe brocartul, iti da un sut ca sa zbori de pe piedestal si se uita de sus cum cazi. Caderea este lunga, socanta si dureroasa. Este plina de rusine, groaza, vinovatie si disperare. Deznadajduit, cauti in ochii Borderline-ului una dintre fatetele ingaduitoare. Unde sunt iubirea, admiratia, respectul, intelegerea? Nu mai gasesti nimic decat doi ochi de sticla. Neagra. E oficial. Ai fost dizgratiat. Urmeaza jigniri, culpabilizari, respingeri. Nu esti ascultat, iar daca vorbesti, Borderline-ul nu intelege nimic din ceea ce incerci sa ii transmiti. Esti socat si rusinat ca esti atat de disperat. Ai mai avut esecuri in relatii si nu te-ai simtit in halul asta. Te simti ca un copil care nu mai e iubit de parinti si lasat pe strada dezbracat si te sperie ca  tu, adult fiind, poti avea astfel de emotii. Sincer, nici nu stiai ca exista. Ce nu stii este ca Borderline-ul, in perioada lunii de miere, ti-a accesat niste emotii primare, ingropate foarte adanc in psihicul tau, emotii de pe vremea cand erai doar un copil si te-ai simtit respins sau frustrat de o persoana seminificativa a copilariei tale, cum ar fi parintii. Tocmai de aceea, nu este intamplator ca tocmai tu ai fost victima unui Borderline. Faptul ca ai rani emotionale, ca si el, te-a facut sa ii dai acces catre acea parte atat de intima a eului tau si sa te simti atat de profund conectat cu el. Este posibil sa fi fost parazitat pentru o buna parte din copilarie si adolsescenta de toxoplasma emotionala si de aceea sa ai astfel de probleme emotionale in prezent. Cand Borderline-ul a rupt legatura, tu ai ramas cu acele rani vechi expuse in modul cel mai barbar, de aici durerea de neinteles pe care o resimti.

Ce urmeaza? Dansul Borderline: tu te simti vinovat pentru orice greseala ai comis sau n-ai comis, incerci sa recapeti admiratia din ochii lui, intimitatea dintre voi, implori, soliciti, revendici, el respinge, jigneste, ignora. Tu te repliezi, te retragi. El revine, pentru o noua portie. Accepti cu speranta , dar si groaza. Inevitabil te disgratiaza din nou. Insa vei observa ca intensitatea primei luni de miere nu va mai fi egalata niciodata si mult timp aceasta constatare va fi insotita de o durere surda, pe care nu o vei putea ignora cu toate eforturile. Durerea va fi depasita doar cand intelectul va intelege intreg mecanismul Borderline si cand eul tau emotional va accepta ceea ce  intelectul a  inteles.

Relatia cu un Borderline este o dependenta. Realizezi ca Borderline-ul nu este bun pentru tine. Stai departe de el. Si totusi recazi. Cand recazi, esti rusinat si furios ca ai facut-o. Ce te face sa recazi? Dorinta umana fireasca de a intelege ce se intampla, despre ce a fost vorba in relatia asta. Nevoia de a intelege ce a mers rau, ce ai gresit. Vina, rusinea pe care crezi ca doar reiterarea relatiei le poate sterge.(Te simti ca un copil care si-a dezamagit mama si ar face orice sa mai primeasca o sansa la iubirea si buna vointa ei.). Iar daca ai ajuns sa si iubesti Borderline-ul care te distruge, atunci iubirea fireasca pentru aceasta fiinta. Insa iubirea reala, autentica nu te va obliga sau indemna niciodata sa stai langa o persoana care te distruge. Poti iubi un om si de la distanta (fara niciun fel de contact). In societatea noastra este aproape un tabu sa nu stai langa omul pe care il iubesti. vezi "Cine iubeste si lasa..". Este total nesanatos sa stai langa un om care te distruge doar datorita sentimentului de iubire. Daca pe langa acest sentiment, crezi ca poti sa gestionezi boala lui psihica si vrei sa incerci totusi sa stai in relatie, esti liber sa incerci. Insa daca vezi ca nu poti sa o faci, ai tot dreptul sa pleci.

Borderline-ul este un om care in copilarie a fost frustrat grav de una, mai multe sau toate lucrurile urmatoare: iubire, grija, atentie, apreciere, validare, respect. Strategia sa de a face fata a fost sa internalizeze urmatoarele asumptii:
- oamenii sunt rai;
- oamenii te priveaza de ce ai nevoie;
-oamenii nu sunt de incredere; nu trebuie sa ai incredere in oameni;
- oamenii te vor dezamagi;
- eu am sa ii expun pe oamenii care se prefac, nu ma vor pacali;
- oamenii sunt rai dar si eu am un defect: nu sunt demn de a fi iubit; prin urmare pe mine nu o sa ma iubeasca nimeni; daca imi va spune cineva ca ma iubeste, se preface.

Cand un Borderline intalneste un om care pare foarte generos emotional sau/si care este tot ceea ce si-a dorit el in copilarie de la o persoana semnificativa din viata lui (cald, bun, care ii acorda atentie, care il ajuta), Borderline-ul il idealizeaza in mod inconstient, construindu-i un piedestal. Apoi face niste eforturi considerabile de a-i intra in voie si a se face placut, ca un copil care incearca sa isi cucereasca parintele adoptiv. Odata partenerul vrajit, Borderline-ul incepe sa simta vechile sale frustrari in relatia cu familia si mediul in care a crescut si incepe sa le manifeste in relatia sa prezenta. El reitereaza un scenariu vechi, din copilarie, prin care el simte ca pune lucrurile la punct simbolic in ceea ce poriveste trecutul sau. Borderline-ul va darama piedestalul si-si va umili partenerul , pedepsindu-si altfel parintele pentru ca l-a neglijat si l-a frustrat. Borderline-ul este atat de prins in fantezia sa incat nu realizeaza ca ceea ce face el in prezent face unei persoane reale, nu unui simbol parintesc din psihicul lui. Borderline-ul nu simte nicio remuscare, deoarece el este convins-vezi asumptiile de mai sus, ca oamenii sunt rai, nu te iubesc si ca el oricum nu poate fi iubit. Prin urmare, partenerul oricum nu il iubeste si merita tot ceea ce i se intampla. Un Borderline nu o sa te creada niciodata cand o sa ii spui ca il iubesti. Este foarte posibil sa te intrebe cu o expresie de neincredere zugravita pe fata: dar ce iubesti la mine?

Un Borderline te va provoca tot timpul. Se va purta mizerabil , pentru a te face sa iti pierzi cumpatul si sa ii demonstrezi ca are dreptate si ca toti oamenii sunt rai. Doar asa se simte in siguranta. Un Borderline iti va spune fara nicio remuscare ca nu te mai iubeste,  ca sa te pedepseasca pentru un pacat care nu iti apartine: faptul ca nu s-a simtit iubit in copilarie. Te va jigni, umili si te va respinge, pentru ca tu sa devii furios, deoarece el insusi este plin de furie. Vei fi oglinda frustrarilor si neimplinirilor sale, deoarece in copilarie nimeni nu ii intelegea frustrarile si neimplinirile. Se va purta in asa fel incat sa te faca sa pleci, pentru a putea sa isi reconfirme faptul ca oamenii te parasesc. Niciun om nu va fi de incredere pentru Borderline, pentru ca nu are incredere in nimeni. Este profetia Borderline care se realizeaza pentru ca e propriul ei artizan.

Este indescriptibil de greu pentru partenerul Borderline-ului. In afara de faptul ca nu intelege ce i se intampla si de ce trebuie sa indure asa o cantitate enorma de durere in aceasta relatie, pare ca nimeni nu intelege prin ce trece. Oamenii nu sunt familiarizati cu patologia Borderline si tind sa trateze intr-un mod simplist relatarile despre astfel de probleme. Ei nu au cum sa inteleaga subtilitatea manifestarilor unui Borderline. Abzulul emotional nu lasa urme pe corp. In prezenta prietenilor, Borderline-ul se poate purta exemplar. Mai mult, fiind din punct de vedere emotional, jumatate copil, Borderline-ul poate parea foarte naiv si inocent celor din jur, de o candoare copilareasca. Ei vor avea tendinta sa acuze partenerul Borderline-ului si sa considere ca acesta creeaza probleme in relatie, ca se plange prea mult sau ca incearca sa controleze dinamica relatiei. Ei il pot auzi pe Borderline ca spune:"a zis partenera mea sa nu o mai caut niciodata" si sa il compatimeasca , insa nu stiu ca inainte de aceasta cerinta disperata, partenera a auzit de la Borderline:"esti rea, nu te mai iubesc, nu iubesc pe nimeni, nu pot avea o relatie" , si apoi a urmat o lunga perioada in care Borderline-ul isi contacta partenera doar ca sa se asigure ca nu dispare din sfera sa de influenta, dar fara sa vrea sa repare ceva in relatie, suspunand-o astfel la un chin fara rezolutie.

Exista solutie? Majoritatea psihoterapeutilor specializati in patologia Borderline recomanda partenerilor sa fuga rupand pamantul. Si sa instaureze  o No Contact rule (regula fara contact) drastica. Pentru Borderline se recomanda terapie, pentru a-si constientiza susrsa problemelor si mecanismele de relationare defecte.
Eu personal, cred ca fiecare situatie este diferita. Este alegerea fiecaruia daca si cum sa faca fata unei relatii cu un Borderline. Dar, vital este sa intelegi urmatoarele trei lucruri, care sa devina trilogul tau in batalia Borderline. Aceste trei lucruri le-am cautat cu disperare si pe la prieteni si prin cabinetele psihoterapeutilor, iar dupa ce in sfarsit le-am auzit, acum pot sa mi le spun si singura.

1. NU E VINA TA.
2. POTI IUBI SI DE LA DISTANTA DACA ALEGI ASTA.
3. SUNTEM O GROAZA DE OAMENI CARE TE INTELEGEM SI TE CREDEM SI STIM CE TREBUIE SA INDURI IN FIECARE ZI.

Poti accesa si articolul Despartirea de un Borderline

Toxoplasma emotionala: cea mai tacuta forma de abuz

   Exista o forma de abuz, pe care, cei mai multi dintre noi nu o pot observa, nu o pot intelege, nu o pot condamna si nu o pot preveni. Nu exista nicio lege care sa o sanctioneze. Nu exista niciun instrument care sa o masoare. Instrumentele vor masura doar prezenta si intensitatea a nenumarate tulburari si sindroame psihice pe care le prezinta cei abuzati. Aceasta forma de abuz nu lasa alte urme in afara de eurile invalide pe care le cauzeaza.
   Nu toti oamenii din jur au ranile la vedere. Vedem pe strada oameni invalizi, oameni in baston, oameni fara membre. Nu ii vedem insa pe miile de indivizi cu eul schilodit, cu gauri in stima de sine, cu confortul psihic hacuit, cu starea de bine in colaps, cu durere psihica cronica. Se tarasc si ei printre noi, la fel de anevoios ca cei care isi poarta ranile la vedere. Ei nu primesc ajutor, nu sunt menajati de angajatori sau de alti actori sociali cu care au raporturi si niciun sistem de asigurare sociala nu le ofera vreun beneficiu compensator.

   Despre ce fel de abuz vorbim?

  El incepe in familie. Ca se existe acest abuz, este nevoie de cel putin un parinte si un copil. Un nou nascut este "aluatul" perfect in mainile omului care il creste. Pe langa  mostenirea genetica (ereditatea), al doilea factor care modeleaza eul in devenire al micului om este mediul in care creste. Mediul are o importanta covarsitoare. Omul este o fiinta sociala. Supravietuirea sa depinde de ceilalti. Din aceasta cauza, omul va fi puternic influentat, "construit" si conditionat de interactiunea cu ceilalti. In zorile omenirii, omul depindea de raporturile pe care le avea cu ceilalti. Grupul ii asigura protectie, hrana, posibilitatea reproductiei si cresterii urmasilor. De multe ori, excluderea din grup insemna pentru el moartea. Mecanisme psihologice foarte puternice s-au creat ca sa-l fereasca pe om sa devina un exclus. Respingerea sociala a inceput sa devina o sursa de durere psihica foarte intensa.  Cu alte cuvinte, pentru ca individul sa supravietuiasca, natura i-a implementat in mecanismele cerebrale o teama si o durere uriasa care se activeaza in momentul respingerii si excluderii dintr-o alianta sociala (familie, cuplu, parteneriat). Omul a invatat astfel ca daca e exclus, doare. Si de aceea, a facut tot ce a putut ca sa evite asta. Asa am fost dresati de natura si asa suntem in continuare dresati si conditionati in perioadele noastre de copilarie si "ucenicie" intr-ale vietii.
  Un copil va depinde de parintele lui. Un copil va crede tot ce ii spune parintele lui. Un copil va incerca sa faca tot ce e ii cere parintele lui, pentru ca fara parintele lui nu poate supravietui. Un copil este absolut neajutorat. Cei ce modeleaza un copil au o responsabilitate uriasa in maini. Ei sunt artizanii destinului unui om. Chiar daca acel copil, cand creste, rupe lanturile si urmeaza drumul lui, interactiunea cu parintele in anii sai  de inceput il va urmari toata viata, ca blocaj existential, complex sau durere cronicizata  ori ca semn de atentionare("sa nu fac la fel ca ai  mei!") sau combustibil existential.
  Unii parinti se indragostesc de rolul demiurgic pe care li-l confera paternitatea. Copiii sunt folositi ca niste carje ale propriei personalitati, pe care i-o sprijina, i-o inalta si i-o intaresc. Copiii acestor parinti sunt instrumente care servesc bunastarii egoului lor. Independenta copilului este vazuta ca o amenintare. Obiectivul principal al parintelui devine acela de a evita autonomia copilului. Acest obiectiv este de cele mai multe ori inconstient. Parintele are propriul bagaj de insatisfactii si debilitati psiho-emotionale si actioneaza cu aceeasi  verva si naturalete cu care un parazit din lumea animala ar consuma resursele gazdei.

Cum actioneaza acest tip de parinte?

  Acest tip de parinte ii induce copilului credinta ca el, copilul este neajutorat. De fiecare data cand copilul are o initiativa, parintele il blocheaza, sub pretextul ca initiativa este periculoasa, dificila si ca nu o sa reuseasca. Blocat metodic, copilul incepe sa se retraga. Asemenea unei plante tinere care doreste sa creasca si sa se extinda, careia i se taie lastarii, asemenea unei pasari tinere care isi intinde aripile si i se smulg penele, asemenea unui ied tanar care vrea sa exploreze si este schilodit, copilul nelasat sa experimenteze, sa greseasca, sa reuseasca, sa devina autonom, independent, va deveni anxios, retras, fragil, iar fisurile care ameninta integritatea eului vor cuprinde progresiv stima de sine, deschiderea catre experiente, imaginea de sine si alte fractiuni ale personalitatii. Cand copilul se va audodefini ca slab sau neputincios, este momentul ca parintele sa dezvolte actul cel mai important din strategia sa abuziva: afirmarea propriului "altruism" si onmipotente. Parintele ii va confirma copilului ca are o slabiciune, ii va spune "nu-ti fa griji, esti mai sensibil", insa "eu, parintele te voi ajuta, eu te voi salva, eu voi rezolva pentru tine ceea ce tu nu esti capabil sa faci". Acest act de salvare si ajutor nu va fi lasat sa cada in uitare niciodata. El ii va fi reamintit copilului in orice ocazie in care acesta ar dori sa mai aiba o tentativa de  separare de parinte sau de afirmare a independentei. Parintele ii va servi aceasta amintire copilului impreuna cu reprosul dureros" Uite ce am facut eu pentru tine si uite cum ma tratezi tu, incercand sa te separi de mine" care va induce nelipsitul sentiment invalidant de vinovatie. Copilul va ramane astfel potential vesnic dator parintelui si potential vesnic rusinat de faptul ca singur nu s-a putut descurca, trebuind sa il incarce pe parinte cu problemele lui. El va ramane de asemenea potential vesnic vinovat de faptul ca a ingreunat viata parintelui cu slabiciunea sa de caracter si cu nerecunostinta sa. Acest copil va simti in forul sau interior ca ceva este in neregula si va dori sa se revolte. Insa conditionarea constanta in care a fost crescut de parinte , conditionarea de a il crede pe parinte un salvator imaculat si pe sine insusi un pacatos slab si nerecunoscator va intra in conflict cu intuitia sanatoasa care ii spune ca ceva este nelalocul lui, lasandu-l pe copil indecis, confuz si cu resursele interioare de vindecare si progres blocate. Copilul va creste si va ajunge un adult care si la varste care cuprind mai multe decenii se va zbate intr-o mazga existentiala, intr-o stare de confuzie, si de blocaj care nu il lasa sa isi traisca liber existenta. Semnele prinderii in mazga existentiala sunt: ambivalenta fata de un parinte, care este in acelasi timp considerat un erou salvator si in acelasi timp detestat, un sentiment de blocaj si confuzie privitor la propria identitate, imagine de sine si sens al existentei, o tendinta catre tristete cronica si o frica de a trai, tradusa prin anxietati, fobii si simptome psihosomatice.

Cum se vede asta din afara?

  Mecanismul de actiune al parintelui este extrem de subtil si aproape imposibil de observat din exterior. El induce copilului credinta ca este slab, apoi sare in ajutorul lui pentru a-l "salva". Ascendentul pe care il obtine asupra lui este astfel redutabil. Copilul devine indatorat parintelui pentru ca l-a salvat fara sa realizeze ca slabiciunea care il face o victima i-a fost indusa, de la inceput de  "salvator". El este astfel salvat de o capcana ce ii este intinsa chiar de salvatorul lui. La o posibila incercare de evadare de sub patronajul "salvatorului", copilul va fi ingenunchiat prin culpabilizare de acesta. Cei din jur vor vedea de cele mai multe ori un copil slab si un parinte puternic, care-l  "impinge de la spate" si il scoate din situatiile dificile. Cand cel mic se va revolta, cei din jur vor compatimi parintele pentru durerea pe care i-o pricinuieste copilul nerecunoscator. Orice revolta a copilului este intr-adevar o sursa de puternic disconfort pentru parinte, care isi simte nu doar autoritatea zguduita ci insasi temelia propriului ego, ego ce are nevoie de adoratorul suspus si slab pentru a prospera.

Ce este toxoplasma emotionala?

  Toxoplasma gondii este un protozoar care paraziteaza mamiferele. Ce este deosebit legat de ea este faptul ca este capabila sa modifice comportamentul animalului parazitat, determinandu-l pe acesta sa isi puna viata in pericol, daca acest lucru serveste supravietuirii si inmultirii Toxoplasmei. Spre exemplu, soarecii parazitati de Toxoplasma vor cauta zonele populate de dusmanul lor natural, pisica, expunandu-se astfel riscului de a fi ucisi de aceasta. Toxoplasma va ajunge astfel in corpul pisicii, care este gazda sa definitiva.
Efectul pe care tipul de abuz descris mai sus il are asupra copilului este comparabil cu efectul pe care il are Toxoplasma asupra gazdei sale. Copilul si mai tarziu adultul va ajunge sa aiba un comportament contraproductiv in relatiile sociale, se va chinui in relatii romantice care vor reitera scenariul familial, va evita oportunitatile, se va autosabota, va cauta situatii de viata care sa oglindeasca stima scazuta de sine pe care o manifesta, actionand per total contra interesului propriu si contra siesi. Toate acestea pentru ca dezvoltarea sa fireasca, obtinerea autonomiei, formarea armonioasa a imaginii de sine si dezvoltarea sanatoasa a eului au fost boicotate de Toxoplasma emotionala a abuzului parintesc.