Obisnuiam sa visez ca iau o decizie gresita. Si in vis, era nevoie sa le comunic unor oameni ca m-am razgandit si sa sper ca nu se vor supara pe mine. Simteam in vis o rusine profunda, paralizanta cand venea timpul sa merg si sa le spun ca am gresit in decizia mea si ca urmeaza sa le mai cer o sansa. Mi se parea cel mai rusinos lucru de pe pamant sa fac asta. De ce?!? Mereu m-am intrebat de ce aveam acest cosmar?
Tarziu, dupa ani buni, am aflat ca eu eram conditionata de o figura parinteasca sa fac ceea ce dorea aceasta. Eu eram iubita doar daca alegeam ce decidea ea. Eram terorizata de posibilitatea sa pierd iubirea ei, sa o dezamagesc. Din interiorul meu, un copil urla sa fie lasat sa fie el insusi, dar tot eu ii puneam mana la gura si il fortam sa taca pentru ca a-mi dezamagi mama era mult mai rau decat sa ma dezamagesc pe mine. Nu puteam intelege atunci ca nu era vina mea si chiar si acum mi-e greu sa inteleg asta. Pt ca figura parinteasca din viata mea nu ma forta fizic, prin tortura sau alte mijloace fizice sa fac ce voia ea, ci o facea prin manipulare emotionala. Si rezultatul acestei presiuni psihologice era ca eu singura ma abtineam sa ma exprim asa cum eram de fapt, ma reduceam la tacere, ma autoinhibam. E foarte greu pt o victima a manipularii emotionale sa nu se simta vinovata. Eu ma simteam foarte vinovata. Fata de parinte, iar fata de mine simteam furie pentru ca nu ma pot exprima si ura. Ma uram ca nu puteam fi eu. Si acea ura si furie indreptate catre mine insami ma faceau sa somatizez, sa ma sufoc, sa nu pot sa inghit. Pentru ca ce functii se asociaza cu expresia verbala? Respiratia si vorbirea, adica zona gatului si a pieptului. Inca mai am reminiscente din acele somatizari. De ce a trebuit sa treaca atata timp ca sa inteleg ce se intampla cu mine? De ce inca nu m-am iertat pe deplin?
Imi amintesc cum in clasa a 5-a, mama ma forta sa ii daruiesc flori profesorului de matematica, care era barbat. Cum imi doream din tot sufletul sa arunc buchetul pe drum si sa ii spun mamei ca i l-am dat, insa conditionarea era atat de puternica, incat eram parca legata cu un lant de foc care nu ma lasa sa fac ceea ce imi doresc, care ma obliga sa fac ceea ce imi dictase mama. Eram ingrozitor de furioasa, o furie indreptata strict impotriva mie insami, pentru ca in fond eu dadeam florile, nu-i asa? Nu mama.
Alta amintire este cea in care tot mama ma obliga sa-i duc cadou un sapun doamnei psiholog a scolii cu care aveam cateva sedinte pentru un incident provocat tot prin mijlocirea indirecta a mamei mele. Tot drumul spre cabinet in mine s-a dus o lupta. Mi se parea penibil sa-i dau acel sapun, eu ii facusem si un desen cu catelul meu, insa in final tot vocea si puterea mamei dinauntrul meu au castigat. Iar doamna psiholog a refuzat sapunul si eu am implorat-o sa il primeasca pt ca altfel mama se va supara pe mine. Si am plecat de acolo urandu-ma putin mai mult. Cum as fi putut avea eu incredere in mine insami cand eu faceam mereu lucruri impotriva vointei mele? Cum m-as fi putut iubi cand eu faceam mereu lucruri pe care le uram?
Pe repede inainte dupa 15 ani. Ma gaseam prizoniera intr-o relatie abuziva, cu un partener care ma abuza emotional si ma facea profund nefericita. Ca de obicei, nu puteam sa plec. Eram furioasa pe mine si ma uram din tot sufletul pentru ca nu reuseam sa ma desprind de un om care evident, ma distrugea. Tiparul meu de a alege din vinovatie, de a incerca obsesiv sa repar ceea ce nu stricasem eu si nici nu putea fi reparat, de ma simti responsabila pentru tarele de comportament si tulburarea de personalitate ale unui barbat adult, de a ma simti inadecvata, penibila, stupida si dorinta compulsiva de a incerca din nou, de a mai primi o sansa, toate astea ma tineau prinsa intr-o bucla de suferinta, in care ma invarteam ca un fluture tamp.
Pe repede inainte dupa inca 10 ani. Aveam deja o pisica si mai doream una. Am ales un pui asa cum mi-l doream eu, desi m-am simtit putin vinovata pentru asta. Animalutele avute inainte fusesera luate din mila, din dorinta de a le salva. Acum in sfarsit alegeam asa cum imi doream eu. Cautand acest pui de pisica, am gasit inevitabil si alt pui cu o viitor incert si o soarta nefericita. Stiam foarte bine ca nu pot avea trei animale, insa mecanismele vechi de vinovatie se activasera deja. L-am luat desi nu imi doream asta, manata de vina si nevoia de pune bunastarea altor fiinte inaintea mea. M-am gandit si sa nu dezamagesc salvatorul care il dadea in adoptie, pentru ca sigur credea ca sunt o persoana buna, exact ca pe timpuri. Dupa ce am luat puiul am avut un atac de panica. Stiam ca am luat o decizie gresita insa am vrut sa fiu perfect responsabila si i-am cautat alta adoptie. Am gasit familia perfecta, insa fetita mea m-a rugat sa nu il dau si ca pe vremuri, a intervenit vinovatia, rusinea , durerea, frica de a nu dezamagi si am retras puiul de la adoptie. In ziua urmatoare am avut iar atac de panica. Transpiratii reci, stare de rau, de apasare in piept. Credeam ca am innebunit.
Si apoi incet, incet am inceput sa pun ordine in haos. Aflasem deja multe lucruri despre mine, insa tot nu aveam tabloul complet. Scapasem de relatiile abuzive, partial prin multa munca de constientizare si partial cu ajutorul unor factori externi. Insa eram inca departe de vindecarea totala. Mi-era clar ca inca nu am scapat de traumele trecutului. Ca inca nu m-am iertat. Insa imi doresc sa ma iert, sa accept ca pot gresi, ca deciziile nu reprezinta catastrofe. Faptul ca inca iau decizii sub imperioul vinovatiei nu inseamna ca m-am intors in acel tipar de supunere oarba fata de vocea interioara, care ma ingenunchia prin puterea vinei si rusinii. Inseamna doar ca uneori mai gresesc, insa aceasta greseala ma aduce cu un pas inainte spre vindecare. Stiu ca nu orice decizie va fi perfecta, insa macar ma va aduce mai aproape de mine, cea autentica. Acei oameni din cosmarul meu pe care nu doream sa ii dezamagesc sunt in acest caz EU. Ca sa ma fac bine, e nevoie ca EU sa aleg sa nu ma pedepsesc pentru ca am ales gresit. Sa nu ma urasc pentru ca nu am stiut sa aleg ceea ce este bine pentru mine, nu pentru altii. Poate ca unele greseli nu pot fi mereu corectate, cum ar fi sa iti asumi responsabilitatea pentru un mic animal de companie. Insa este OK. Faptul ca la acel moment am luat acea decizie o sa imi aminteasca mereu ca nu doar ceilalti merita compasiunea mea, ci si eu. Eu cea din trecut, un copil folosit drept marioneta, eu, cea de acum, un adult care inca se chinuie sa se vindece. Indiferent daca gresesc, daca aleg prost, daca ma razgandesc, daca imi pare rau, daca plang de disperare, eu, ridicola, slaba, perfectionista, ingrozita..si eu merit compasiune. Pentru ca, draga EU, chiar daca (inca) nu esti asa cum imi doresc eu sa fii, eu tot Te Iubesc. (Oare voi reusi vreodata sa imi spun asta?)
Conditionarea unui copil de catre un parinte (de obicei narcisic) folosind ca instrument culpabilizarea, manipularea lui emotionala, presiunea psihologica toate astea reprezinta mai mult decat un ABUZ emotional, reprezinta in opinia mea un act de profunda violenta, cu efecte devastatatoare si de lunga durata pentru psihicul unui om. Eu ma aflu la jumatatea vietii si inca ma confrunt cu urmarile acestei violente psihice. As asemana experienta unui copil crescut in acest tip de abuz emotional cu experienta unui membru al unui cult opresiv condus de un lider abuziv. Se stie ca victimele acestor culte, care sunt conditionate sa asculte orbeste directivele liderului si care nu indraznesc sa se elibereze din inchisoarea emotionala impusa de acesta prin manipulare emotionala si tehnici de constrangere psihologica, raman marcate pe termen lung chiar si dupa iesirea din sistemul cultului. Se confrunta cu sindrom de stres posttraumatic, cu depresie, tulburari de identitate, stima de sine scazuta, disociere, somatizari si un profund sentiment de vina. La fel, copilul victima a unui parinte abuzator, se va confrunta cu probleme psihologice pe termen lung si fara terapie sau munca de autocunoastere, poate repeta scenariile traumatizante tot restul vietii. De aceea consider ca ne revine tuturor sarcina de a scoate aceste lucruri la lumina, pentru ca victimele abuzului emotional sa aiba o sansa la o viata normala si la pace interioara, lucruri firesti la care au dreptul toate fiintele de pe acest pamant.
